Domnica de la televizor
Într-o localitate din centrul R. Moldova, o asistentă medicală donează sânge ori de câte ori vreun pacient grav poate fi salvat doar cu transfuzii de sânge. E o femeie simplă, inimoasă. Chiar dacă a salvat foarte multe vieţi, donând sânge sau acordând primul ajutor medical la locul de muncă, nimeni, niciodată nu a văzut-o la televizor, pentru că pe ea nu o cheamă Domnica, nu e blondă, nu are amanţi şi nu râvneşte să se dea în politică. Ea îşi trăieşte viaţa altfel. Munceşte. Îi sprijină necondiţionat pe cei care au nevoie de ajutor. Anonimatul e o stare confortabilă pentru ea, iar televizorul îi prinde bine doar atunci când afară plouă sau în nopţile de nesomn.
Şi pe Maria Lupaşcu aţi văzut-o, probabil, doar rareori, la 2 martie, când sunt comemorate victimele războiului de la Nistru. Rareori sau deloc, pentru că şi ea nu e Domnica, iar iubitul ei nu a fost căpitan de vapor, pe nume Schettino, ci Filip Lupaşcu, un neînfricat luptător în războiul din 1992, pentru Independenţa şi Suveranitatea R. Moldova. Când Filip a fost omorât, Maria rămăsese cu doi feciori, unul în braţe, proaspăt născut, iar altul – de câţiva ani… Mai avea o mare grijă – mama lui Filip, bătrână, bolnavă, frântă de suferinţă. Aşa şi-a trăit şi îşi trăieşte viaţa, cu grijile celor doi feciori şi cu drumurile spre cimitir. Dintr-o tânără firavă, abia văzută din umbra unui bărbat puternic, s-a transformat într-o luptătoare curajoasă. Pentru viaţă, pentru existenţă, pentru copiii săi, pentru memoria lui Filip, pentru o societate mai umană, pentru o viaţă cu demnitate. Dar, Maria nu e Domnica. De asta nu aţi urmărit şi nu vedeţi la televizor lecţiile sale de viaţă sau dezvăluirile despre cum e să rezişti într-o lume încărcată de probleme.
Grigore Badaşco, din satul Terliţa, raionul Anenii Noi, s-a întors din războiul din 1992 cu o singură mână şi cu un singur picior, dar tare bucuros, recunoscător Domnului că a rămas viu. De 22 de ani încearcă să-şi trăiască viaţa muncind cu singura mână sănătoasă, stând în singurul său picior. Pentru curaj şi vitejie, a fost decorat cu Ordinul „Ştefan cel Mare”, iar cineva, prin alte părţi, ar spune neîndoielnic că Grigore e un mare erou. De fapt, el este erou, chiar dacă nu aţi auzit despre el şi nu l-aţi văzut vreodată la televizor. Deşi subiectele de presă roiesc în jurul şi în viaţa sa, satul Terliţa pare o Antarctidă pentru posturile de televiziune de la noi. Ar fi, probabil, altfel, dacă Badaşco nu ar fi Grigore, ci Domnica.
Unul dintre puţinii scriitori basarabeni care a avut cărţi sechestrate de sovietici e nevăzut de mai mulţi ani. Nu demult a împlinit 79 de ani. Vorbesc aici despre Petru Cărare, autorul celebrelor „Săgeţi”, uitat de lume, de cititori, dar şi de televiziuni. Nu cumva credeţi că, dacă scriitorul ar fi Domnica, am urmări, poate, un reportaj de toată splendoarea din casa şi despre creaţia sa, atât cât mai e în viaţă?
La orice pas, subiectele de presă curg gârlă,
dar pentru că Domnica nu e eroina lor, acestea rămân neacoperite de presă. Şi nu cred că problema ar fi doar acest nume frumos. Apropo, o femeie, mamă a 8 copii, tot Domnica, a ars în flăcări, murind în chinuri groaznice, departe de ecranele televizoarelor, deşi viaţa, soarta, chinurile ei ar fi fost de învăţătură pentru oricine.
