Doliul unui asasin
În dimineaţa zilei de ieri, a decis ca ziua de joi, 20 februarie, să fie declarată zi de doliu în toată Ucraina. O acţiune de imagine, nimic mai mult. O încercare de a turmenta poporul cu televizorul. A argumentat, şi parcă nu a-i avea ce-i reproşa, că „niciun Guvern nu valorează cât o picătură de sânge vărsată pentru el”. Dacă într-adevăr ar fi crezut în ceea ce spune, după primul decedat, ar fi intervenit, ca să oprească moartea de pe Maidan, dar nu a făcut-o. A stat relaxat în biroul său, ţinându-se de funcţie, ca de sicriul unei mame, pierdute subit.
Ieri dimineaţă, oamenii au citit sau au ascultat cuvintele scrise de consilierii săi şi nu au crezut nicio literă din acel mesaj. De ce a fost nevoie să moară zeci de oameni, de ce a trebuit ca spitalele să fie umplute cu răniţi ca, în sfârşit, „tatăl” naţiunii să iasă şi să deplângă morţii, transmiţând condoleanţe familiilor şi apropiaţilor acestora. A trecut o lună de la primii morţi de pe Maidan… Chiar dacă erau trei, sau patru, de ce nu au meritat şi acele vicitme „lacrimile” preşedintelui? Sigur, s-o fi gândit că arată cu totul altfel să deplângi 26 sau 30 de morţi şi aproape 400 de răniţi. Sună altfel. Se vede alt-fel la televizor. E mai „prezentabil”, mai „solid”, parcă mai demn de lacrimile unui politician.
După ce a transmis condoleanţele şi a decretat, pentru joi, 20 februarie, zi de doliu naţional, şi-a setat telefoanele ca să nu mai fie deranjat de liderii europeni şi a mers să servească un prânz sănătos, „de sufletul” celor decedaţi în luptele de pe Maidan. Nu părea stresat. Nici amărât. Arăta bine, la ai săi 64 de ani. Părea un om împlinit, un tată blând şi un soţ iubitor.
Ce contează că vicepreşedintele american, Joe Biden, l-a îndemnat pe el personal să retragă forţele de ordine mobilizate la Kiev? Ce contează că ministrul suedez de Externe, Carl Bildt, l-a acuzat că ar avea pe mâini „sângele protestatarilor”? Ce mai contează că preşedintele României, Traian Băsescu, i-a cerut să nu ordone reprimarea protestatarilor? Sau că François Hollande şi Angela Merkel au „condamnat” „actele incalificabile, inadmisibile”, comise în Ucraina, dând asigurări că autorii lor vor fi „sancţionaţi”? De ce ar conta că Emma Bonino, ministrul italian de Externe, a atras atenţia asupra „riscului concret” de „război civil” în Ucraina, după violenţe soldate cu cel puţin 26 de morţi? De ce ar fi important că reprezentantul OSCE pentru Libertatea Presei, Dunja Mijatovici, l-a îndemnat să asigure securitatea jurnaliştilor, fiind îngrijorată de asasinarea jurnalistului Viaceslav Veremii? Ce contează că şi premierul polonez, Donald Tusk, a atenţionat asupra „necesităţii unor sancţiuni europene rapide şi ţintite împotriva principalilor responsabili” de violenţe? Sau că miniştrii de Externe din cadrul UE se vor reuni de urgenţă, joi, la Bruxelles pentru a discuta despre sancţiunile împotriva regimului său, după violenţele din ultimele zile? Nici chiar vocea Bisericii Ortodoxe din Ucraina (Victor Ianukovici e şi el ortodox, potrivit CV-ului său), care face apel la calm pe fondul violenţelor de la Kiev, se pare că nu mai contează pentru el.
Oficiali străini şi oameni simpli din întreaga lume se gândesc acum la soluţii pentru impasul în care a ajuns Ucraina, după summitul de la Vilnius. Majoritatea identifică o singură soluţie – retragerea, dacă nu e cumva tardivă deja, a preşedintelui Ianukovici şi convocarea alegerilor anticipate. Există cineva care l-ar putea determina să se retragă, dacă nici moartea, nici rănile celor împuşcaţi nu l-au convins că a devenit un fel de asasin al propriului său popor?
