Din Terapie Intensivă
Durerea e aceeași, exact ca a ta proprie, sau chiar mai mare, atunci când oameni scumpi, oameni apropiați ajung în suferință. Astăzi, o parte din Moldovă a umplut spitalele, lecuindu-se de COVID-19, altă parte a umplut secțiile de Terapie Intensivă, agățându-se de ultima șansă la viață. O altă parte, considerabilă, s-a închis în case, fiind în autoizolare, pentru că au contactat cu cei care se află acum prin spitale.
Ceilalți, în număr extrem de mare, se chinuie poate mai greu decât pacienții, așteptând în fiecare clipă un mesaj de încurajare de la doctori. Și nu e simplu. Nu e deloc ușor să aștepți un mesaj despre starea celor dragi, aflați la Terapie Intensivă. Nu e simplu pentru că știi că acolo viața are alte dimensiuni, alte valori. Ea nu se măsoară în zile, în săptămâni, în luni sau în ani. Viața se măsoară în secunde, în clipe. Nu mai închizi deloc telefonul și fiecare sunet ți se pare ultimul, pe care îl mai poți primi în această viață. Da, în casă nu mai e loc de nimic altceva decât de gândurile, de amintirile tale despre ei, iar atunci când în fața ochilor îți apar mesaje de îndoială referitoare la existența și la puterea de a ucide, pe care le posedă noul coronavirus, vrei să faci revoluție. Secundă cu secundă simți că nu mai e loc și timp să înțelegi și să accepți comportamentul celor care renunță la măștile de protecție, care nu mai țin cont de distanța socială sau chiar de spălatul frecvent pe mâini.
Vocea doctorului, care îți spune că e grav, extrem de grav, că e nevoie de mult timp și de multă răbdare, te transferă imaginar în viața din Terapia Intensivă, acolo unde nu există zi și noapte, nu există pauze de prânz sau loc de vorbe goale. E singurul loc în care acele ceasornicului amintesc cât de scurtă e viața și cât de importantă devine ea pentru cei aflați acolo, în suferință. La Terapie Intensivă lumina nu se stinge niciodată, iar aparatele conectate la inimile, la plămânii, la capul pacienților te țin de gardă mereu. Vezi sala suprasolicitată și îți imaginezi așteptările celor rămași acasă, care nu dorm, care își așteptă apropiații, să revină cu viață și totul să fie ca altă dată. Pe unii îi așteaptă copiii, pe alții – nepoții, frații, surorile sau părinții. Nu cred că există o așteptare mai grea.
Periodic, cei care muncesc în Terapie Intensivă, salvându-ne oamenii dragi, ies de acolo și pleacă pe la casele lor, unde sunt așteptați de cei apropiați. De când avem pandemie, revenirile lor acasă sunt încărcate de frici. Ei știu că virusul ucigaș trăiește ore sau chiar zile în șir pe haine, pe piele, pe cap, pe alte obiecte cum ar fi genți sau sacoșe. Cum să-ți îmbrățișezi mama, fiica, soțul sau soția?
Pandemia a răpit o parte din noi. Ne-a luat liniștea, gândurile la viitor, ne-a furat din speranță, din așteptări, ne-a împărțit fiecăruia multă incertitudine și deznădejde. Ceea ce ne-a oferit, în schimb, e recunoștința pentru doctori, pentru toți cei care nu au somn, liniște și împăcare, până nu-și văd pacienții pe picioare. Ce fel de oameni sunt aceștia? Cum reușesc să reziste? Dacă rezistă.
Trec zile și așteptarea pare fără de sfârșit. „Știți, noi, doctorii din reanimare, avem cea mai mare bucurie când, după ce primim un pacient în stare extrem de gravă, reușim să-l stabilizăm, apoi să-l vedem în stare gravă… Ziua în care descoperim ușoare evoluții pozitive e una extrem de fericită pentru reanimatologi”, spune doctorul și eu înțeleg la ce se referă.
Scriam altă dată că statul ar trebui să se îngrijească de memoria lucrătorilor medicali, căzuți în lupta cu COVID. Sunt deja 49 la număr. Acum, când virusul nu cedează, devine prioritară grija statului față de angajații medicali, or, zilnic, în jur de 50 de lucrători din sistem sunt contaminați cu noul coronavirus. Boala care omoară zilnic zeci de oameni în R. Moldova amenință direct viața celor implicați în domeniul de sănătate. Riscurile provoacă frici, iar fricile îi pot face să renunțe la această muncă periculoasă. Fără ei, Moldova s-ar transforma într-un cimitir.
