De ce preoţii nu vorbesc cu violatorii de prunci
De ceva timp, mai bine zis exact de când ZdG a îndrăznit să scrie despre averile unor înalţi ierarhi, agonisite „cu greu” din biata lumânare şi din leul creştinului îmbătrânit, sărac şi flămând, publicaţia noastră a devenit ţinta mai multor critici sau chiar atacuri virulente din partea unor comunităţi creştine sau a unor pretinşi reprezentanţi ai societăţii civile. Ni s-a spus, din conferinţe sau din comunicate de presă, direct în faţă sau la telefon, că nu avem dreptul să ne atingem de înalţii ierarhi, că nu le putem interzice să-şi trăiască cum le place viaţa personală, că, după zeci de ani de slujire arhierească, merită şi ei nişte castele ca lumea, „că n-or trăi în bordee”, merită nişte automobile mai sigure, nişte paturi, care nu scârţâie, ca cel cu o vechime de trei ani, a episcopului Markel. Merită, de ce nu, şi nişte vacanţe exotice… „Lăsaţi-i în pace, că altfel veţi fi pedepsiţi de Domnul”, – ni se spune zile în şir.
Între timp, prin satele R. Moldova bântuie beţivi incurabili, care habar nu au pe ce lume trăiesc, femei depravate, pentru care prietenii de pahar sunt mai valoroşi decât propriii copii, lăsaţi fără supraveghere. Alături de noi, tot mai multe cazuri de suicid şochează lumea, pentru acestea biserica neavând altă soluţie decât tăcerea, neglijarea şi înhumarea cadavrului sub gardul cimitirului.
În localităţi uitate, mame nefericite nasc acasă, în circumstanţe dubioase, după care, în întunericul nopţii, îşi îngroapă pruncii care, parcă vii încă, ies la suprafaţă peste câteva zile, îngrozind lumea de-alături. S-a întâmplat asta acum câteva zile, în satul Mărăndeni, raionul Făleşti.
Mai nou, R. Moldova riscă să devină celebră prin faptul că violatori neidentificaţi preferă pruncii pentru dezmăţ sexual, copii mici de tot, dintre cei care abia de se ţin pe picioare. Mă refer aici la violul din Căuşeni, când o fetiţă de doar 2 ani abia de a scăpat cu viaţă din mâinile violatorilor săi. S-o mai fi întâmplat astfel de cazuri în R. Moldova, dar ultimul a fost atât de şocant, încât ne-a lăsat fără grai în faţa televizoarelor.
Sunt şi alte situaţii în care cuvântul, mâna, sfatul, sprijinul, ajutorul unui ierarh ar fi salvatoare. Câţi bătrâni singuri îşi prăpădesc zilele în case reci? Ei sunt atât de singuri şi neputincioşi, încât nu pot ajunge la biserică, chiar dacă şi-ar dori acest lucru. Câţi copii uitaţi de părinţi aşteaptă o vorbă specială, adresată doar lor, personal? De la ei, că sunt prea mici, nu poţi să pretinzi să meargă la slujbe, să audă predica de duminică a preotului. Câţi bolnavi stau pe patul suferinţei? De obicei, la ei, doar dacă apelează rudele, ajunge vreun preot şi atunci contra unor taxe exorbitante…
Dar cât de mult are nevoie de o vorbă, de un sfat, de o încurajare sinucigaşul, omul rupt de alcool sau de droguri, femeia care aşteaptă un copil conceput în păcat şi cât de des preoţii nu ajung la ei exact la timp, ca să poată preveni suicidul, violul sau altă nenorocire fatală? De mult e timpul ca preoţii să nu-şi mai limiteze activitatea la botezuri, cununii sau ceremonii funebre.
Nu vreau să spun că doar nişte castele somptuoase, doar nişte automobile luxoase, doar un litoral exotic sau un pat confortabil, care nu scârţâie aiurea, îi interesează pe ierarhii de la noi. Sunt, cu siguranţă, şi preoţi pentru care comunitatea creştină e familia lor. Am vrea să-i cunoaştem, să scriem despre ei, despre preocupările lor, ale preoţilor dedicaţi care îşi apleacă sufletul asupra creştinului, aşa precum creştinul îşi apleacă fruntea asupra icoanei.
