Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Cum mor artiştii

Cum mor artiştii

Ieri, am întâlnit pe stradă un scriitor. Un om onest, vertical, o personalitate complexă, dar şi extrem de modestă. Tras la faţă, intrând parcă în pământ de oboseală, de foame, dar şi de ani, avea în mâini un bucheţel de flori. Se grăbea. M-am bucurat să-l revăd, deşi nu m-am încumetat să schimb nişte vorbe cu el, fiind, într-un fel, prinsă. Mă gândeam la Constanţa Târţău care, la 26 aprilie, ne-a amintit tuturor, cu multă discreţie, că a existat. Apropo, ca ieri, tot într-un 30 aprilie, acum 56 de ani, Constanţa Târţău anunţa, româneşte (în ani împovăraţi de sovietism), deschiderea primului post de televiziune din Moldova.

Din 2001, când apăruse la un eveniment public, nimeni nu a mai văzut-o, nu a mai auzit-o, nu a mai ascultat-o. A decis, se pare, să protesteze într-un fel aparte. Asta putem crede despre retragerea Constanţei Târţău din spaţiul public şi despre tăcerea ei îndelungată, de după uşa ferecată a unei vechi locuinţe a părinţilor săi. Ultimele declaraţii apărute în presă au fost smulse de reporteri la telefon sau prin crăpătura uşii. Constanţa Târţău recunoştea că o duce greu şi că pensia nu-i ajunge nici pentru hrană. Aşa, de la o pensie la alta, într-o singurătate sfâşietoare, steaua teatrului naţional a ales să apună în tăcere, de parcă toate cuvintele pe care le-a rostit de pe scene, din studiouri TV sau Radio însemnau pentru ea durerea cea mare, durerea care i-a făcut viaţa însingurată, plină de lipsuri.

Ieri, când mă întâlnisem cu scriitorul care avea în mâini un bucheţel de flori, mă gândeam la Constanţa Târţău, dar şi la alţi artişti, scriitori, mari personalităţi din cultură, care pleacă tăcând, iar cei care mai au vreo lacrimă pentru ei vin să-i conducă spre cimitire şi să uite uşor că, la fel ca şi cei plecaţi, sunt alţii, alături, de care ne amintim prea rar sau uităm cu desăvârşire.

Într-un moment, mă gândeam că scriitorul cu buchetul de flori pleacă la cimitir, la mormântul celebrei artiste, dar cred că nu aveam dreptate, deoarece mergea în altă direcţie.

Sigur, sunt foarte mulţi bătrâni însinguraţi în R. Moldova. Nici azilurile nu mai ajung pentru ei, iar, mai nou, au apărut afaceri private, cu aziluri de bătrâni, în care întreţinerea unui bunel sau a unei bunicuţe depăşeşte suma de 7000 de lei pe lună. În raport cu pensiile acestor însinguraţi, suma de 7000 de lei pare tocmai potrivită pentru organizarea funeraliilor şi lepădarea de toate problemele acestei lumi. Da, sunt mulţi bătrâni însinguraţi, dar în cazul artiştilor, al scriitorilor, al altor oameni de cultură, situaţia pare mai specială, din simplul motiv că, mulţi dintre ei, pasionaţi de munca pe care o fac, nu şi-au permis să rateze scena, pentru a-şi face o familie, pentru a creşte un copil. Alţii, nu reuşesc să-şi împartă nopţile trăite în scenă cu familiile lor, lăsându-le să se destrame ireversibil. Artiştii, marii artişti, sunt puşi de obicei în faţa unei dileme greu de depăşit: familia sau pasiunea?

Cei care au ales să-şi trăiască viaţa în scenă, la vedere, înţeleg, la o habă de vreme, că sunt singuri pe lume, iar aplauzele de altădată nu sunt altceva decât un ecou auzit de departe. Este adevărat, din când în când, singurătatea lor este perturbată de vizitele unor politicieni care, în campanii electorale, încearcă să facă uz de numele tari ale unor mari artişti. Atunci, adică o dată la 4-5 ani, însoţiţi de echipe TV, aceştia le păşesc pragul, oferindu-le nişte bani şi nişte mâncare, adunată de pe la sponsori. Dar, niciunul dintre cei „generoşi” nu şi-a imaginat vreodată ce se întâmplă în casele lor atunci când obiectivele camerelor de luat vederi se închid.

Atunci când aceste stele din universul culturii noastre se sting, reprezentanţi ai guvernărilor vin cu flori la ele şi spun că regretă aceste pierderi întotdeauna neaşteptate. Dacă, într-adevăr, este aşa, de ce viaţa acestor mari artişti însinguraţi nu ar constitui o preocupare a statului atâta timp cât ei se mai pot bucura, cât mai pot crede că sunt aceiaşi, de altădată?