Campioni mondiali la corupţie
În sfârşit, R. Moldova (sau mai degrabă funcţionarii vizaţi) a obţinut locul întâi la un concurs internaţional. Pe 24 octombrie, Deutsche Welle relata: „R. Moldova are cea mai coruptă justiţie din lume! Este concluzia Raportului Competitivităţii Globale (2014-2015), realizat de World Economic Forum”. Mai concret, locul 144 din 144, după ţări ca Sierra Leone, Burkina Faso sau Ciad. Cum să reacţionăm la aceste date? În primul rând, să ne dezicem de identificările colective: nu „noi” suntem cei mai corupţi, ci „ei”, demnitarii respectivi, care au fost astfel desemnaţi pentru performanţele lor „extraordinare”. Din păcate, mai ales după Revoluţia Franceză, populaţiile au fost prea uşor induse să se identifice cu casta guvernanţilor lor. În timp ce tradiţia europeană şi americană era de a contrapune poporul şi clasa politică, ca având deseori interese diametral opuse, democraţia ne face să simţim că „guvernarea suntem noi”.
La fel cum campionii mondiali din 2014 sunt jucătorii echipei naţionale a Germaniei, care au marcat goluri la momentul potrivit, şi nu colectivitatea tuturor germanilor (mai ales cei a căror activitate fizică se reduce la aducerea berii în faţa ecranului), în spatele câştigurilor şi eşecurilor din sectorul public (războaie, scandaluri, deficite publice etc.) stau indivizi concreţi şi responsabili.
Ultimul loc în acest ranking poate fi interpretat foarte diferit: de la o simplă „întâmplare” (o oscilare statistică aleatorie – „fiecare poate nimeri cândva şi pe ultimul loc”) la bănuiala că Putin însuşi ar fi comandat acest sondaj, întărită prin faptul că Federaţia Rusă se poziţionează pe locul 106, devansând cu mult şi Ucraina, care s-a pomenit pe locul 141. Un lucru, însă, e cert: se vor evita două subiecte. Primul: Care este rolul ajutorului internaţional în această „performanţă”, oare nu beneficiază R. Moldova de sume uriaşe pentru reforma justiţiei, oare nu vin nenumărate „misiuni de monitorizare” în ţara noastră, oare nu ne laudă ”partenerii noştri de dezvoltare” pentru succesele în domeniul europenizării? Şi al doilea: Cum ne putem aştepta să dispară corupţia dintr-un sistem care este prin definiţie monopolist; ca o instituţie monopolistă să-şi îmbunătăţească calitatea serviciilor şi să le ofere la un preţ redus?
Realitatea este că industria ajutorului umanitar este o ”afacere” profitabilă nu doar pentru beneficiari (de pildă, înalţii funcţionari şi instituţiile lor, adică ”să luăm de la oamenii săraci din ţările bogate şi să dăm oamenilor bogaţi din ţările sărace”), ci mai ales pentru angajaţii străini, în special dacă conştientizăm că o mare parte a ajutorului nici măcar nu ajunge în ţara de destinaţie, ci este consumată în cadrul birocraţiilor intermediare. Pe scurt, de schema de ”dezvoltare” depind salarii enorme, plus toate beneficiile conexe (bonusuri pentru case, maşini, indirect şi pentru amante, şi altele). De aceea, nu putem aştepta de la reprezentanţii lor să spună lucrurilor pe nume. Da, desigur, diplomaţii străini sunt obligaţi să critice din când în când poliţia, însă doar în limitele politeţii, pentru a nu periclita proiectele pe care le desfăşoară la noi, în urma cărui fapt şi-ar pierde lucrul sutele de birocraţi şi experţi implicaţi. Pe de altă parte, obiectivul lor este şi „sporirea încrederii populaţiei în institutele justiţiei”, şi o critică prea dură ar putea ştirbi încrederea populaţiei în propriii monopolişti.
De ce este mai bine în alte ţări? Nu din cauza că un monopol de stat în justiţie ar fi o reţetă de succes. Dimpotrivă, istoriceşte, dreptul european a evoluat din aranjamente de drept privat şi concurenţial, şi doar într-o fază ulterioară a fost naţionalizat. Tendinţa ţărilor dezvoltate este anume aceea de relegare a multor aspecte ale justiţiei înapoi spre sectorul privat şi comunitar (de pildă, arbitraj, mediere, aranjamente de asigurare). Şi anume neîncrederea (!) profundă în instituţiile statului face ca populaţiile să ţină funcţionarii în „lesă scurtă”.
