Atractivitatea războiului
Rar politician care nu întrebuinţează zilnic de câteva ori cuvântul „drepturile omului”, mai ales când ştie că este filmat. Avem, în special în ţările emergente, şi o elită ONG-istă care „veghează” asupra democraţiei şi drepturilor omului. În ultimele decenii, au apărut miriade de subcategorii ale ultimelor, multe dintre ele găsind donatori generoşi de peste hotare.
Dar care este cel mai important drept al omului? Dacă am face un sondaj pe tema: cu ce se ocupă aşa-numita societate civilă din acest domeniu, vom găsi în top multe probleme serioase (din când în când şi interese particulare), dar un lucru aproape că nu-l vom găsi nicăieri ca prioritate: apărarea dreptului omului de a nu fi ucis în război. Decenii de învăţământ public menite să atrofieze raţiunea umană şi capacitatea de a aplica legile logicii au făcut ca mulţi „umanitarişti” să nu mai vadă problema fundamentală: cine moare în război nu poate savura nimic din toate legile anti-discriminare. Dreptul la viaţă ar trebui să fie, prin urmare, interesul primordial al tuturor luptătorilor pentru drepturile omului. Astfel, oamenii care propagă războiul ar trebui să fie contrazişi cu aceeaşi ferocitate cu care se reacţionează împotriva publicităţii sexiste, homofobiei sau „hate speech” (agresiune verbală).
Dar ce avem în realitate? Nu doar că protestele ONG-urilor „abilitate” sunt îndreptate, de obicei, în mod disproporţional asupra ultimelor fenomene; ele ignoră de cele mai dese ori propaganda războaielor pe care o face media „respectabilă” – din Est şi din Vest. Deşi aproape toate ţările au legi care interzic provocarea urii şi violenţei, zilnic, pe mapamond, apar sute de articole care argumentează de ce trebuie să „intervenim” în ţara cutare sau cutare. Demersul e simplu: 1) La început, liderii politici promit că va fi vorba doar despre măsuri de presiune diplomatică, economică, apoi sunt protejate militar câteva ţinte umanitare şi, la sfârşit, ne pomenim implicaţi într-un nou război. Înaintea războiului „conştiinţele naţionale” politice şi televedetele în vogă ne vând intervenţia ca fiind una de scurtă durată, „chirurgicală”, fără repercusiuni negative asupra Europei. 2) La sfârşitul oficial (!) al războiului, însă, sunt organizate ceremonii pompoase ale triumfului democraţiei şi drepturilor omului. 3) Publicul, satisfăcut că echipa sa preferată, adică propria ţară sau blocul geopolitic preferat, a făcut, iarăşi, ordine şi lumea va fi „şi mai bună”, este deja pregătit pentru un nou conflict. 4) În acelaşi timp, ţările în care s-a intervenit anterior sunt date uitării. Astfel, publicul larg ignoră viaţa fericită din democraţiile post-intervenţie din Libia, Irak sau Afganistan. Puţin contează că după invaziunea din 2003, până astăzi, în Irak au murit în mod violent între 100 şi 500 de mii de civili, că, potrivit statisticilor Naţiunilor Unite, doar în ianuarie 2014 au fost ucişi 871 de civili, într-un stat democratizat deja de 10 ani. Sau că, chiar în SUA, după cifrele Ministerului american al Justiţiei, din 2003 până în prezent, cca. 5000 de persoane au murit de mâna poliţiştilor.
Anul acesta se comemorează centenarul începutului Primului Război Mondial, considerat de toţi o tragedie de proporţii. Cu toate acestea, istoricii încă nu s-au pus de acord asupra cauzelor acelui război: cum a fost posibil ca un incident aparent izolat să atragă lumea întreagă într-un conflict bestial? Bineînţeles, o breaslă profită mereu – producătorii de arme, care sunt finanţaţi pe seama contribuabililor şi a inflaţiei (prin emiterea unei mase băneşti peste nevoile reale). Poate în 2014 suntem mai deştepţi?
