6 şi încă 71 de ani de război

Curios lucru: Dodon şi  fărtaţii săi şi-au permis, la Chişinău, isterii antiamericane în raport cu principalul aliat antihitlerist al Moscovei, fără de care şansele Rusiei de a câştiga războiul erau, practic, nule… Într-o lună-două, nemţii ar fi avut la înarmare bomba cu hidrogen. Cu asta-i spus totul

Deşi a rămas în urmă şi 8 mai (sfârşitul celui de-al doilea război mondial), şi 9 Mai (Ziua Europei, iar pentru Rusia – „ziua biruinţei în marele război pentru apărarea patriei”), războiul pare să nu se fi încheiat, chiar dacă de la terminarea lui au trecut 71 de ani. Şi puţin probabil să se termine în cazul R. Moldova, atât timp cât secăturile de tot soiul, care s-au aciuat prin politica de la noi, fac de 9 mai showuri politice, în loc de „likbez politic”. Nu vor, corigenţii de ei, să-şi lichideze restanţele la istorie, să-şi facă nişte procese de conştiinţă şi să înţeleagă, într-un final, că ceea ce este 9 mai pentru Rusia nu este şi nu are de unde fi acelaşi lucru şi pentru R. Moldova. Şi nu pentru că nu ne place sau am avea ceva cu această zi, ci pentru că Basarabia nu este Rusia. Şi nici nu avea de unde fi. Basarabia, pentru Rusia, a fost mai degrabă o pradă. Şi nici măcar una de război, pentru că soarta Basarabiei fusese determinată încă până la începerea războiului doi mondial în urma tranzacţiei criminale de la 1939 dintre Stalin şi Hitler, care, înainte de a se război între ei, au fost mai întâi aliaţi şi complici la „partajarea Europei”. Războiul doi mondial a fost un război al lui Stalin şi Hitler, urzit în laboratoare diferite și pentru care sunt la fel de responsabili, cu singura, poate, diferenţă, că Germania de după Hitler a avut curajul să se pocăiască pentru crimele regimului nazist, iar Rusia de după Stalin – nu, Basarabia rămânând şi azi pe listele marilor crime ale regimului stalinist. Cum să sărbătoreşti la Chişinău de 9 mai ziua biruinţei, în situaţia în care Stalin a cerut, iar Hitler a cedat Basarabia Rusiei, ca în jocurile de noroc. E un nonsens. Aşa că toate „guleaiurile” de 9 mai, marşurile mai mult sau mai puţin colorate în hachi, cursele de ciclism, moto, auto cu toate aclamaţiile şi uralele la adresa armatei sovietice nu sunt decât continuarea acţinuilor anti-Basarabia. Biruinţa armatei sovietice în cel de-al doilea război mondial nu a fost o biruinţă pentru noi, ea a fost una împotriva noastră, dacă luăm în calcul tot ce a urmat după aşa-zisa „victorie”: deportări, foamete, rezistenţă antisovietică, colectivizare, gropile cu var, beciurile de execuţie, lagărele de muncă „corecţională, descreştinare, etnocid etc. Întrebare: avem nevoie, trebuie sau nu să consemnăm ziua de 9 Mai? Trebuie, dar fără fastul militaro-patriotic pe care încearcă să ni-l bage pe gât Moscova, prin emisarii şi agenţii săi de influenţă. 9 Mai trebuie consemnat, alături de toată Europa, drept Prima zi de Pace, după un război crâncen, de 6 ani de zile, care a şters de pe faţa pământului circa jumătate de miliard de vieţi omeneşti. Şi dacă nu vrem război şi vrem pace, să ne adunăm de 9 Mai, în alb şi cu flori, nu în tunici militare şi cu automate (fie şi improvizate) atârnate de gâtul copiilor.

La Chişinău s-a încercat în acest an, la nivel oficial, de a corecta, cumva, traiectoria evenimentelor legate de sfârşitul celui de-al doilea război mondial, chiar dacă preşedintele Rusiei, V. Putin, în mesajul său de 9 mai, adresat şefilor de state CSI, a cerut ca istoria celui de-al doilea război mondial să rămână neatinsă, „nerevizuită”, spune el. Deci, liderul rus conştientizează că ceea ce a făcut istoriografia sovietică nu e tocmai ceea ce a fost în realitate, dar insistă ca lucrurile să rămână pe vechi, pentru că aşa convine Rusiei. Iar asta înseamnă că 9 mai trebuie să rămână aceeaşi „zi a biruinţei în marele război pentru apărarea patriei”, deşi această patrie (URSS) nu mai există de 25 de ani, iar războiul nu a fost nici pe departe unul germano-rus. Implicate direct sau afectate de diferite teatre de luptă ale celui de-al doilea război mondial au fost, potrivit analelor istorice, 97 de state. Şi atunci, care „război pentru apărarea Patriei?”. Că URSS a fost principalul teatru de război – da, dar URSS nu era doar Rusia. Numai mişcarea de partizani din pădurile din Belarus cât a făcut pentru război! Aşa sau altfel, istoria celui de-al doilea război mondial trebuie revăzută, la fel ca şi semnificaţia şi simbolistica zilei de 9 Mai – lucru care, ziceam, s-a şi încercat în acest an la Chişinău. Primul moment: terminarea celui de-al doilea război mondial a fost marcată, de rând cu toată Europa, pe 8 mai. Momentul doi: la iniţiativa Ministerului Apărării, în aceeaşi zi, de 8 mai, la Chişinău a fost inaugurată o expoziţie de tehnică americană blindată, cu participarea militarilor SUA, sosiţi în R. Moldova în cadrul unui exerciţiu militar. Să nu uităm că SUA a fost principalul aliat al URSS în Coaliţia antihitleristă. Rusia, deşi a avut invitaţia ministrului Şalaru să participe şi ea la eveniment, alături de americani, a refuzat invitaţia. În schimb, nu a întârziat să se manifeste „coloana a cincea” a Moscovei, socialiştii lui Dodon, care au încercat să provoace (până la urmă în gol) o isterie antiamericană, strigând lozinci anti-NATO, acuzând ulterior SUA de violarea suveranității R. Moldova, iar guvernarea de trădare şi cerând demisia preşedintelui Timofti, ministrului Apărării Şalaru şi şefului Securităţii Balan. Curios lucru: Dodon şi fârtaţii săi şi-au permis acest lucru în raport cu principalul aliat al Moscovei, fără de care şansele Rusiei de a câştiga războiul erau, practic, nule. Într-o lună-două nemţii ar fi avut la înarmare bomba cu hidrogen. Cu asta-i spus totul. Şi mai curios este faptul că, anul trecut, Putin a insistat pe toate canalele diplomatice posibile ca americanii să participe, ca parte a Alianţei antihitleriste, la parada militară de la Moscova, de 9 mai, iar Dodon dă cu belciugul, în cazul în care aceiaşi americani vin, în aceeaşi calitate şi cu aceeaşi ocazie, la Chişinău. De ce la Moscova da, iar la Chişinău – ba? Ceea ce provoacă dezgust în toată „dodon”-iada 2016 e că, de 9 mai, Dodon şi „tribul” şi-au pus pe ei, de la mic la mare, mantale, tunici, bonete, s-au încins cu panglici Sf. Gheorghe şi cu automate improvizate şi au ieşit în stradă să cânte „Deni pobedî”, iar în acelaşi timp, la Tiraspol, trupele ruse de ocupaţie, staţionate în Transnistria, defilau de parcă ar fi fost pe Piaţa Roşie. Dodon a tăcut. Şi pe 9, şi pe 10, şi pe 11 mai. Şi tace în continuare. De ce taci, Dodon-ule?