Principală  —  Reporter Special  —  Reportaje   —   Când visam urât, strigam: „Mama,…

Când visam urât, strigam: „Mama, mama, mama!”, dar mama nu venea niciodată…

Cu ochii aţintiţi spre poartă, ei speră că, în orice clipă, va veni mama să-i ia acasă. Timpul trece, mama, însă, întârzie să vină. Copiii cresc, iar şansele că cineva va dori să-i adopte se reduc considerabil.

„Sunt copii ca toţi copiii. Râd, plâng, fac pozne şi sunt foarte iubitori”, aşa îşi descrie copilaşii Angela Ţurcanu. Laurenţiu (8 ani) şi Sorina-Georgiana (7 ani) au fost adoptaţi acum trei ani. Cei doi sunt fraţi de sânge. Astăzi cresc alături de cei care au reuşit să devină părinţii lor trup şi suflet.

„Cum adică cine e mama? Eu sunt mama!”

Totuşi, golul din sufletele acestor micuţi va fi greu de umplut. „Ei au venit în familie cu durere că cineva i-a abandonat cândva. Frica abandonului mai este şi acum în inima lor. Chiar şi după trei ani, atunci când vine psihologul sau asistentul social să monitorizeze situaţia, ei se comportă de o sută de ori mai frumos decât în zilele obişnuite, după care ne întreabă: Au venit să ne ia înapoi?”, relatează Angela Ţurcanu, mama adoptivă a copiilor. „Fetiţa a urinat în pătuc până ce a văzut certificatul de naştere cu numele de familie schimbat, unde a putut citi cine este mama şi cine este tata”, adaugă femeia.

520-cuplul-turcanuÎn timp ce discutăm cu mama micuţilor, fratele şi sora se joacă în preajmă. Din când în când fetiţa se apropie să-şi îmbrăţişeze cea mai dragă persoană. Laurenţiu nu-şi scapă sora din priviri. Este mai retras, cum e orice bărbat. Îşi culege dintre desenele sale pe cel preferat şi se apropie să mi-l dăruiască. Pictura este pasiunea băiatului, iar părinţii îl încurajează. Copilul îşi aminteşte şi astăzi perioada din orfelinat: „În nopţile când visam urât, strigam: Mama, mama, mamaaaa! Dar mama nu venea niciodată”.

În trei ani de zile, Angela şi Viorel Ţurcanu spun că s-au confruntat cu foarte multe prejudecăţi, societatea fiind incapabilă să accepte aceşti copii, care, deşi nu diferă cu nimic de ceilalţi, sunt din start stigmatizaţi. „În familie totul este perfect, însă imediat ce ieşim în societate, ne confruntăm cu gândirea noastră limitată. Pe de o parte, spun ce lucru mare am făcut, de parcă am făcut-o pentru ei, pentru oameni. Pe de altă parte, prima întrebare este: ştii cine e mama? Cred că aceasta este problema care îi doare pe majoritatea părinţilor adoptivi. Cum adică cine e mama? Eu sunt mama”, îşi spune oful Angela.

„Asta este surioara mea şi pe noi nu ne desparte nimeni”

Femeia îşi aminteşte vădit emoţionată prima întâlnire cu copiii. „Când am decis să adoptăm şi am mers la şedinţă, ne-au întrebat dacă nu am dori să adoptăm doi. Şi noi ne-am spus: de ce nu? Dar imediat ne-au anunţat că sunt mari. Am ştiut că va fi complicat, pentru că toţi îşi doresc să adopte un singur copil şi cât mai mic, considerând că ideal ar fi unul nou-născut, iar cei mai măricei au mai puţine şanse de a fi adoptaţi”, spune Angela. Soţul său, Viorel, este fericit că este tată. „Copiii sunt o lumină care se aprinde până creează o rază care te îndreaptă pe o anumită cale, şi atunci înţelegi că nimic nu este în zadar. Totul are un anumit scop”, consideră bărbatul.

„La prima întâlnire, mi-a fost frică să le spun că-mi doresc să fiu mama lor. Era primăvară şi le-am zis că am venit din partea Zânei Primăverii, să vedem dacă putem aduce acest anotimp şi la ei. Băieţelul a înţeles imediat despre ce este vorba. La a doua întâlnire, ne-a întrebat: Voi de azi o să fiţi ai noştri?”, relatează Angela cu lacrimi în ochi. „Când am făcut cunoştinţă, Laurenţiu, ca şi acum, era mereu alături de sora lui. L-am întrebat dacă este prietena lui. El a strâns-o de mână şi a spus: asta este surioara mea şi pe noi nu ne desparte nimeni”, continuă femeia.

Îşi aminteşte cu durere cât de crispaţi şi inhibaţi erau ambii la început. „Acolo, la orfelinat, aveau de toate: mâncare, jucării, dar nu aveau parte de dragoste. Ei toţi visează să se ducă acasă”, remarcă femeia. În timp ce discutăm, micuţii fac cunoştinţă cu alţi copii veniţi pe terenul de joacă. „Vedeţi, nu este nicio diferenţă între ei şi alţi copii. Noi, adulţii, suntem cei care îi stigmatizăm”, îşi întrerupe Angela relatarea, după care continuă: „Când am văzut fotografia fetiţei, ochii ei parcă au licărit. Atunci mi-am zis că asta e fata mea. E o senzaţie de nedescris”, spune femeia zâmbind. Fiecare cuplu care îşi doreşte să adopte un copil vede mai întâi fotografia lui. „Adopţia nu se face aşa cum ai merge la piaţă să alegi fructe. Se face portretul psihologic al cuplului şi se caută copilul potrivit pentru cuplul respectiv”, explică procedura Svetlana Chifa, şefa Direcţiei municipale pentru protecţia drepturilor copilului. Astfel, Angela şi Viorel au un stil de viaţă activ şi astăzi sunt părinţii unor copii la fel de activi ca şi ei.

„Tată — nu este doar un cuvânt. E o onoare…”

Copiii s-au adaptat imediat şi, în mai puţin de două săptămâni, au început să le spună celor care i-au adoptat mamă şi tată. „Când îţi spune tată pentru prima oară, apare un mic orgoliu intern. Tată – nu este doar un cuvânt. E o onoare. A fost un moment neobişnuit şi extrem de emoţionant. Până atunci nu am avut ocazia să-mi spună cineva tată”, spune Viorel zâmbind, reuşind totodată să-i răspundă fiului Laurenţiu, care, curios din fire, vrea să obţină imediat răspunsurile la toate întrebările ce vizează universul.

Sorina, deşi e fetiţă, e la fel de energică precum fratele ei, dar şi foarte şotioasă. „În timpul primei întâlniri, l-am întrebat pe Laur dacă sora lui este cuminte. El a spus: ea e foarte-foarte cumincioară, numai câteodată face câte ceva nu foarte frumos”, zâmbeşte mama micuţilor. „Sorina e argint viu, aşa i-a spus fosta mea profesoară când a văzut-o prima oară. Nu stă locului nicio clipă”, adaugă femeia. Sorina are un vis – să fie Zână: „Când o să fiu zână, o să pot să-i ajut pe cei care se vor afla în pericol”. Totodată, este pasionată de limba engleză şi speră să o poată însuşi la perfecţie. Laurenţiu, însă, îşi doreşte să devină pictor renumit şi inginer-constructor. „Îmi place să pictez şi să construiesc. Vreau, ca şi sora mea, să ajut persoanele în vârstă când vor avea nevoie de ceva”, spune Laur.

Cuplul este fericit alături de cei doi copii ai lor, însă, totodată, au întâmpinat un şir de dificultăţi, cu care se ciocnesc şi astăzi. „I-am dat la grădiniţă la jumătate de an şi, ca să fie acceptaţi, trebuia să explicăm de ce am venit atât de târziu. În plus, nu aveam nici actele perfectate”, relatează Angela. S-a insistat pe păstrarea confidenţialităţii, ceea ce, însă, nu a fost respectat. În una din zile, când a fost lăsat singur în dormitor sub formă de pedeapsă, băieţelul a scris pe perete „Laur-balaur”, închipuindu-şi că din perete va ieşi balaurul care-i va lua apărarea în faţa educatoarei. Aceasta însă i-a replicat: „Din beţivani n-o sa faci nimic”. Educatoarea a discutat situaţia micuţilor şi cu ceilalţi părinţi, după care au început tachinările din partea mai multor adulţi şi copii. Într-un final, cuplul, ca să nu-şi traumatizeze şi mai mult copiii, a fost nevoit să-i ducă la o altă grădiniţă, unde au găsit înţelegere totală şi respect.

„Îngerul are oase?”

Fratele şi sora sunt de nedespărţit. Chiar şi în clasa I au mers împreună, pentru că cineva îi spusese lui Laurenţiu că acolo sunt „băieţi mari, care o să-l bată. Îi era frică să se ducă la şcoală şi am decis să nu-l traumatizăm, să-l lăsăm acasă încă un an. Acum nu avem probleme. Ambii au găsit limbaj comun cu colegii. Sunt foarte sociabili”, zâmbeşte mămica celor doi. Au crezut că au lăsat în urmă toate grijile, pentru ca în perioada şcolară s-o ia de la început. „La jumătate de an, am fost nevoiţi să ducem copiii la altă şcoală. Toţi aleargă pe coridoare, toţi fac pozne, dar restul nu ştiu cu ce-s unşi, că-i văd doar pe ai mei. Oamenii îi cataloghează din start, spunând: „Ce vreţi de la astfel de copii?” sau „Pielea rea şi răpănoasă ori o bate, ori o lasă”… Astea-s cuvintele unei profesoare”, se indignează mama micuţilor.

Au plecat la o altă şcoală. „Şi aici fac pozne, şi aici aleargă pe coridoare, ca toţi copiii, însă am întâlnit persoane sufletiste. Noi îi zicem profesoarei noastre „bunicuţa din poveşti”, zâmbeşte Angela Ţurcanu. Tatăl micuţilor, de asemenea, este mereu alături de ei, luând parte activă la educarea acestora. „E mare bucuria să ai copii. E un motor de energie. Chiar dacă vii obosit de la serviciu şi-ţi pare că nu mai ai forţe pentru nimic şi vine unul dintre ei să te întrebe ceva, trebuie imediat să te mobilizezi şi să găseşti răspunsul potrivit. Sunt un fel de întrebări-capcană. Nici elevii nu-ţi pun astfel de întrebări”, spune tatăl, care este profesor. Iar întrebări sunt multe şi diferite. Întrebarea din ziua interviului a fost: „Îngerul are oase?”.

„Nu spun că sunt cheie de biserică, dar sunt foarte sufletişti. Îşi iubesc foarte mult buneii, care, la rândul lor, îi adoră. Am obosit să lupt cu societatea, care aruncă fel de fel de replici, cum ar fi: la ce v-a trebuit?; sunt aşa de obraznici, nu vreţi să-i duceţi înapoi?”, spune indignată Angela Ţurcanu. O caracteristică proprie majorităţii copiilor adoptaţi este mărinimia. Ei sunt în stare să ofere ultimul lucru pe care îl au celui apropiat, chiar dacă aceasta ar însemna să rămână ei înşişi fără obiectul necesar. „Laurenţiu i-a dat caietul unui coleg de clasă, pentru că acela îl uitase pe al său acasă, altuia i-a dat pixul şi a rămas fără nimic. Îl întreb: – De ce i-ai dat? – Pentru că nu avea. – De ce nu i-ai dat o foaie? – Dar cum să scrie doar pe foaie? – Şi tu ce-ai făcut? – Eu am memorizat”, astfel îşi explică băiatul gestul.

520-jana-malaiunicevaA aşteptat 2 ani ziua când i se va spune „mamă”

Xenia, şase ani, la fel ca şi Laurenţiu şi Sorina-Georgiana, este foarte sociabilă şi imediat se apropie să-ţi arate jucăriile sale şi să te servească cu dulciurile preferate. Îi place să danseze, să vizioneze desene animate şi să recite poezii. Deja de cinci luni locuieşte cu mama sa adoptivă. Micuţa s-a integrat perfect în noua familie imediat ce a păşit pragul casei. Se bucură de atenţia mamei, a prietenilor acesteia şi a vecinilor. Bunica locuieşte peste hotare şi discută cu nepoţica prin intermediul internetului.

În orfelinat fetiţa avea un alt nume, care, însă, „nu i se potrivea deloc. Am numit-o altfel, iar ea a răspuns din prima la acest nume. Când bunica, din greşeală, i s-a adresat după prenumele vechi, fetiţa s-a supărat”, relatează mama micuţei. Jana Malainiceva, mama adoptivă a fetiţei, de asemenea, şi-a dorit să adopte un copil de o vârstă cât mai mică. „Toţi îşi doresc acest lucru, însă copii în faşă care să fie daţi în adopţie practic nu sunt”, explică femeia. Ea şi-a aşteptat rândul timp de doi ani, pentru ca astăzi să-şi privească fetiţa cu blândeţe în timp ce aceasta ba îi atârnă de gât, ba o pupă, ba îi cere o jucărie, lăsându-i alta în schimb.

În cei doi ani de aşteptare, Jana şi-a schimbat de mai multe ori cererea. „Iniţial, am scris cerere pentru un copil cu vârsta de până la trei ani. Apoi am modificat la trei ani şi jumătate, după care la patru. Timpul trecea, dar nu era niciun copilaş potrivit. Eu îi sunam săptămânal, fiind în continuă aşteptare. Îmi era frică să plec undeva la odihnă, ca nu cumva în această perioadă să apară şi copilaşul meu şi să pierd şansa. Mi-am modificat cererea de mai multe ori, după care, pur şi simplu, i-am contactat şi le-am spus să mă anunţe chiar dacă e vorba de un copil mai mare”, relatează Jana.

380-copil334534„Se plimba prin magazin ca printr-un muzeu”

„Eu nu am soţ, sunt singură. Probabil, acest lucru a avut o anumită importanţă, pentru că fetiţa provine dintr-o familie în care mama era solitară”, relevă femeia. Jana, la fel ca şi Angela, a văzut mai întâi fotografia fetiţei. „Să vezi fotografia şi să vezi omul în realitate e o diferenţă ca de la cer la pământ. În fotografie era un omuleţ tuns extrem de scurt, cu o privire în care se citea o frică de nedescris. Părea o ţărăncuţă îngrozită cu o fundiţă pe cap, de-ţi era mai mare jalea. Când am văzut-o în realitate, era cu totul alt omuleţ. La câteva zile după ce am făcut cunoştinţă, ne înţelegeam deja la perfecţie”, îşi aminteşte Jana.

Xenia s-a aflat la orfelinat timp de un an de zile, după ce mama sa biologică a fost decăzută din drepturile părinteşti. Deoarece nu avea actele necesare, fetiţa nu putea să frecventeze grădiniţa, ca ceilalţi copii, şi era nevoită să rămână în orfelinat. „Din acest motiv, ea nu a putut să socializeze cu copii de vârsta ei şi acest fapt şi-a lăsat amprenta asupra comportamentului ei. Astăzi, nu mai există această problemă. Fiica mea este foarte sociabilă şi iubeşte toată lumea. Începuserăm să frecventăm clasa pregătitoare, dar am renunţat, pentru că avem probleme de sănătate care trebuie soluţionate în primul rând, după care o să revenim la şcoală”, menţionează mama fetiţei.

Până a ajunge la orfelinat, fetiţa a fost nevoită să suporte neglijenţa mamei biologice, ba chiar să îndure foame. „Nu ştiu cât de prost poţi să hrăneşti un copil, ca acesta să ajungă să mănânce de toate, fără a arăta mofturi, cum o face un copil obişnuit. Evident că-i plac dulciurile, însă nu sunt alimente pe care nu le-ar mânca. Sunt copii cărora nu le plac legumele, care refuză categoric să mănânce morcovi sau supă. Ea mănâncă orice”, ne spune Jana, mama adoptivă a fetiţei. Deşi este un copil darnic, mereu gata să se împartă cu cei din jur, perioada în care nu se alimenta regulat şi-a lăsat amprenta asupra comportamentului său. Xenia mereu este cu gândul la ziua de mâine, având grijă să rămână mâncare pentru a doua zi. „Când am intrat pentru prima oară în magazin, ea se plimba pe acolo ca printr-un muzeu”, îşi aminteşte Jana. De când se află în noua sa familie, fetiţa a crescut cu 4 cm şi a adăugat în greutate 1,5 kg.

La orfelinate nu se dau păpuşi, şi nici îngeri

Femeia e vorbitoare de rusă, iar fetiţa vorbeşte româna. Astfel, la început a existat o mică problemă de comunicare, însă ambele au trecut cu uşurinţă peste acest impediment, comunicând prin gesturi, dar, totodată, învăţând şi limba celui de alături, care, între timp, a devenit una dintre cele mai importante persoane din viaţă. Astfel, Jana a învăţat să înţeleagă ce spune Xenia, iar fetiţa a învăţat chiar să se exprime în rusă. În prezent, cele două se înţeleg de minune.

Totuşi, în afară de aceste cazuri fericite, sunt şi cazuri când copiii sunt înapoiaţi la centru, ceea ce ar însemna o traumă în plus pentru ei. „Oamenii care se decid să adopte trebuie să reflecteze bine asupra acestui fapt. La orfelinate nu se dau păpuşi cu care poţi să te joci şi apoi să le arunci, dar nici îngeri. Sunt oameni vii cu caractere diferite şi cu anumite istorii în spate. Atunci când te decizi să adopţi, e o mare fericire, dar şi o responsabilitate pe care trebuie să ţi-o asumi”, punctează Jana Malainiceva.

Persoanele care-şi doresc să adopte trebuie să adune toate actele necesare, dar şi să frecventeze cursurile de instruire obligatorie, care îi vor ajuta pe viitor să relaţioneze cu copiii adoptivi. „Feedbackurile pe care le primim în final arată că informaţia pe care o obţin este una utilă şi relevantă, aducând exemple reale din viaţa de zi cu zi”, spune Stela Vasluian, directoarea filialei „Amici dei Bambini” din Moldova. Pe de altă parte, Mariana Ianachevici, directoare executivă a AO „AVE Copiii”, susţine că aceste instruiri nu au un suport post-adoptiv. „Este important ca ele să aibă o continuitate şi după ce familia a adoptat copilul, ca fiecare familie să aibă posibilitatea să urmeze instruirile atât cât simte necesitatea”, consideră aceasta.

Copiii din orfelinate cresc depersonalizaţi

„Trebuie să recunoaştem că niciodată nu vor fi adoptaţi toţi copiii, dar, în acelaşi timp, este rolul autorităţii tutelare să găsească o formă de protecţie cât mai apropiată de familie pentru orice copil căruia i-am oferit acest statut. Însă, din practică, vedem că lucrurile nu evoluează mai departe decât până la oferirea acestui statut. Copilul creşte depersonalizat, fără un suport parental şi are nevoie de cineva care să-l ghideze”, explică Mariana Ianachevici. În acest context, Stela Vasluian afirmă că „dacă toţi specialiştii implicaţi în procedura de adopţie ar respecta cu sfinţenie principiile pe care se bazează adopţia, numărul copiilor din instituţie care stau şi aşteaptă s-ar diminua considerabil şi această aşteptare nu ar deveni atât de lungă”.

În prezent, în evidenţa Direcţiei municipale pentru protecţia drepturilor copilului au statut adoptabil 115 copii. Însă, există doar 84 de solicitanţi la adopţie naţională. Din cei 115 copii — 42 sunt grupuri de fraţi/surori (a câte 2—5 copii), 25 de copii se află în proces de potrivire, 28 de copii au diagnoze incurabile, 20 — diagnoze recuperabile.

Conform datelor Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei, în 2013, au fost luaţi la evidenţă 3103 copii rămaşi fără îngrijire părintească. Dintre aceştia, 31,3% au vârsta de 11—15 ani. Motivele de bază sunt plecarea peste hotare a unicului sau ambilor părinţi (39,9% dintre copii), părinţii sunt decăzuţi din drepturile părinteşti (17,5%) şi părinţii sunt nedecăzuţi din drepturile părinteşti, dar au existat alte motive la bază, cum ar fi lipsa condiţiilor de trai sau neîndeplinirea obligaţiilor părinteşti (21,4%). Copiii au fost integraţi în familii extinse în proporţie de 57,5%, inclusiv peste 90% dintre aceştia cu instituirea tutelei şi curatelei. Pe parcursul anului 2013, au fost adoptaţi 87 de copii de către cetăţeni ai R. Moldova (41,3% cu vârsta de 0-2 ani şi 35% cu vârsta de 3-6 ani).