75 de ani de la asasinarea preotului Porfirie Şoimu

Părintele Porfirie este una dintre victimele regimului totalitar, împuşcat la 8 august 1942 în gulagul stalinist IVDEL din regiunea Sverdlovsk. El s-a născut la 26 februarie 1904, în satul Stoicani, într-o familie de ţărani gospodari răzeşi. Mama sa, Victoria Negru, era din Izvoare, judeţul Soroca, iar tatăl, Mihail Şoimu, din Stoicani, dintr-un neam de preoţi, rămas orfan de părinţi.

A fost un om foarte harnic, muncea din greu ca să-şi întreţină familia, să cumpere pământ pentru copii, să-i întreţină la şcoli.

Tatăl meu a fost ultimul copil din familie şi părinţii săi au dorit ca el să devină preot, ca să se roage lui Dumnezeu pentru ei. Fiind un elev sârguincios, a fost trimis la facultatea de teologie şi agricultură din Chişinău, pe care a absolvit-o cu succes. În 1929, s-a căsătorit cu Maria Nestor, fiică de învăţător din Parcani, s-a preoţit şi de atunci i-a slujit cu credinţă lui Dumnezeu. În 1940, viaţa paşnică a familiei Şoimu a fost distrusă.

Ordinul lui Vladimir Lenin din 1922 „Împuşcaţi, împuşcaţi, împuşcaţi pe toţi burghezii şi popii” l-au înfăptuit cu râvnă Stalin şi călăii săi.

Potrivit unor date, din Basarabia, în perioada stalinistă, au fost exterminaţi 144 de preoţi. Zilnic, tata era chemat la NKVD-ul din Soroca şi silit să închidă biserica, fiind manipulat, îndemnat, ameninţat să iasă pe amvon în faţa altarului şi să le declare enoriaşilor că Dumnezeu nu există, că religia este opiu pentru popor, că el până atunci i-a minţit… Tata a avut curajul să spună „NU”, să se opună puterii comuniste şi a plătit pentru asta cu viaţa.

Până la deportare, tata, fiind la Chişinău, a văzut cum l-au arestat pe preotul Nicolae Ciobanu din Stoicani, când acela încerca să treacă frontiera în România. A dispărut. Nu s-a mai ştiut nimic despre el. Atunci, acelaşi destin vitreg l-au avut mulţi preoţi.

Prin anii ’90, am auzit la TV că regretatul actor Tudor Tătaru a descoperit într-un subsol o cameră de tortură, în care erau şi unelte de tortură şi un crematoriu într-un fund de beci. După ce îi schingiuiau pe sărmanii oameni şi îşi băteau joc de ei, îi ardeau. Se zvonea că noaptea, când cadavrele ardeau, ieşea de sub pământ fum greu, înecăcios, iar lumea nu înţelegea de unde iese. Câţi oameni nevinovaţi, consideraţi „duşmani ai poporului”, au trecut prin acea „fabrică a morţii”?

Tatăl meu a plătit cu preţul vieţii pentru adevăr şi dreptate, l-au condamnat, l-au împuşcat doar pentru că avea idei diferite de ale lor. A trecut şi el prin „fabrica morţii” din gulagul Ivdel, regiunea Sverdlovsk, azi Ecaterinburg, prin care au trecut sute de mii de oameni nevinovaţi, dar n-a trădat nici credincioşii, care au avut încredere în el, nici biserica creştină, al cărei slujitor a fost.

Preot de vocaţie, devotat şi convins de adevărul Credinţei ortodoxe, el nu putea să-i dezamăgească pe enoriaşi şi pe părinţii săi, care l-au îndemnat şi l-au susţinut să devină preot, să se roage Domnului nostru Iisus Hristos.

În urma terorii comuniste, preoţimea s-a redus la jumătate, la fel şi crema societăţii – intelectualii, şi ţăranii gospodari au fost nimiciţi de regimul totalitar stalinist, de conducerea bolşevică a Rusiei.

La 13 iunie 1941, sovieticii au desfăşurat primul şi cel mai groaznic val de deportări. Călăii se furişau ca hoţii pe la casele oamenilor supuşi deportărilor, că se alarmau câinii din sat. Soldaţi înarmaţi au bătut şi la uşa noastră, strigând: „Откройте!” (deschideţi!). Mama a văzut prin geam nişte soldaţi ţinând armele cu baionetele în sus, însoţiţi de vreo doi consăteni. Au intrat buluc în casă, au anunţat că ne deportează, l-au arestat pe tata şi i-au ordonat, în bătaie de joc, să stea în genunchi, iar mamei – să pregătească în 15 minute bagajul: doar 45 kg. I-au cerut să-i pună tatei bagaj separat, pentru că vom pleca în diferite vagoane. Atunci tata a strigat:

— Dacă mă despărţiţi de familie, mai bine omorâţi-mă!

* * *

Viaţa în închisori era groaznică! Foame, frig, umezeală, putoare, păduchi, înjosiri, bătăi, schingiuiri, omoruri. Călăii lui Stalin se comportau cu bieţii deţinuţi mai rău decât cu nişte animale! Dacă nu le convenea ceva, împuşcau pe loc, fără judecată.

Din vreo 5.000 de capi de familii, au supravieţuit vreo 50 de năpăstuiţi, care curând au murit şi ei. Printre supravieţuitori a fost un tânăr profesor din Gura Camencii, Floreşti, decedat acum 20 de ani, Ion Ciobanu. Acesta a fost în acelaşi lagăr cu tatăl meu. Dânsul a povestit cum îi scoteau pe lapoviţă şi ninsoare, pe ger şi vânt la tăiat păduri, flămânzi şi degeraţi, cum au suferit, cum mureau ca muştele. Când îi aduceau în baracă, istoviţi şi chinuiţi, îndemnaţi de câţiva preoţi, între care era şi părintele Porfirie Şoimu, din Parcani, începeau să cânte cântece bisericeşti. Preoţii îi încurajau pe ceilalţi deţinuţi cum puteau. Corul era atât de puternic, că se cutremurau pereţii. Copoii strigau, băteau cu patul armei în uşă, dar nimic în acele clipe nu-i putea opri pe bieţii oameni. Aşa îşi manifestau ei protestul faţă de călăi, faţă de puterea comunistă.

Ion Ciobanu spunea că primăvara, când îi scoteau afară, deţinuţii mâncau iarba de sub picioare. Dumnealui era foarte tânăr, un adolescent, când l-au dus în gulag împreună cu tatăl său, despărţindu-i de bunici, de familie, care a fost dusă în Siberia, cum am fost duşi şi noi. Când ruşii pierdeau soldaţi pe front şi se retrăgeau, au început să-i mobilizeze şi pe deţinuţi (au format „ştrafnoi batalion”). L-au trimis pe front şi pe Ion, care a luptat pentru ruşi până în 1945, dar tatăl lui a murit în gulag, iar mama şi bunicii în Siberia. Deşi a luptat de partea URSS, în 1949 Ion Ciobanu a fost deportat a doua oară, din cauza „cozilor de topor”, care l-au pârât că e fiu de chiaburi.

Predecesorii comuniştilor de azi au distrus bisericile, catedralele, mănăstirile sau le-au transformat în cluburi, grajduri, depozite sau case de nebuni… Chiar Mănăstirea Căpriana, cine a închis-o şi şi-a bătut joc de ea?! Iar pe călugări cine i-a trimis în gulaguri?! Puterea comunistă. Oare comuniştii de azi (şi socialiştii, care tot din acel partid comunist au ieşit!) nu ştiau de asta? Nu puteau să nu ştie. Dar, pentru a-şi atinge scopul, folosesc toate mijloacele, şi în special minciuna.

La Zile Mari sau când au nevoie, vin la biserică, stau până când îi filmează, apar pe ecranele televizoarelor, ca oamenii să-i vadă şi să se mire: vai, ce credincioşi sunt! Vânează voturi pentru a câştiga alegerile, le promit alegătorilor ceea ce îşi doresc ei să audă, dar după alegeri uită de făgăduinţe. Şi oamenii manipulaţi îi aleg pe acei care le promit, care îi cumpără cu alimente, vodcă şi bani. Aşa va fi atât timp cât oamenii nu vor înţelege că sunt minţiţi.

* * *

Regretatul ex-ministru al Culturii Ion Ungureanu, înainte de moarte, a povestit cum a luptat pentru renovarea şi redeschiderea Mănăstirii Căpriana, a altor locaşuri sfinte, dar câtă zarvă au făcut comuniştii în 2007 ca să-i convingă pe credincioşi că ei, comuniştii, au contribuit la readucerea la viaţă a mănăstirilor şi bisericilor, închise tot de comunişti. Sub asemenea presiuni verbale, oamenii de bună-credinţă au donat bani.

Asta-i istoria noastră tristă, tragică, dar reală şi adevărată. Lăsaţi-o, domnilor, aşa cum este, n-o falsificaţi, nu-i idealizaţi pe cei care ne-au ocupat pământul, ne-au asuprit şi dezbinat poporul, ne-au dus în Siberia. Au vrut să ne lipsească de limbă, de credinţă, de cultură, de obiceiuri şi tradiţii, ca să ne uităm strămoşii, să nu ţinem la neam. Mai avem oameni naivi, care cred în poveştile comuniştilor şi ale socialiştilor, dar nu ştiu că dânşii îi manipulează în interesul lor meschin, pentru a-şi face carieră şi a se îmbogăţi.

Ei şi-au făcut salarii şi pensii mari, privilegii, alocaţii, castele. Au întreprinderi, televiziuni, care le fac reclamă, propagandă, şi nu le mai pasă de oameni.

Vă aduceţi aminte cum în 2007, la Mănăstirea Condriţa, la întâlnirea cu Mitropolitul şi cu preoţii din Moldova, Voronin a spus că „primul comunist a fost Iisus Hristos”, că religia, ca şi comuniştii, sunt împotriva îmbogăţirii pe spatele altora?

Oare nu demnitarii comunişti, socialişti şi adepţii lor sunt cei mai bogaţi în ţărişoara noastră? Sau poate ei au muncit mai mult decât toţi? E o crimă să-i pui pe Lenin şi pe Stalin, care au dat cu piatra în Dumnezeu, pe aceeaşi treaptă cu Hristos!

Dacă-s atât de credincioşi, de ce nu şi-ar împărţi bogăţia furată celor săraci, aşa cum au procedat Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel?

Nu le este ruşine să speculeze cu numele lui Hristos pentru a-i atrage pe oameni de partea lor la alegeri! L-am văzut pe Dodon în biserică de vreo două ori în faţa Altarului, înainte de alegeri, la televiziunile sale, care l-au filmat ca să-l vadă lumea. Mitropolitul Moldovei l-a binecuvântat la postul de Preşedinte şi i-a îndemnat pe credincioşi să-l voteze pe Dodon, care până nu demult a fost comunist şi e un înflăcărat adept al lui Putin.

L-aţi auzit vreodată pe Mitropolit să pomenească la slujbe victimele regimului totalitar stalinist, măcar pe acei 144 de preoţi basarabeni împuşcaţi, omorâţi de călăii comunişti? Nu! Pentru că nu doreşte să se ştie adevărul despre crimele bolşevicilor stalinişti.

Regimul comunist a distrus milioane de vieţi omeneşti din întreaga URSS. Ieftină a fost şi viaţa tatălui meu, Porfirie Şoimu, şi a tuturor preoţilor omorâţi în gulagul sovietic. Dumnezeu să-i odihnească!

I-am iertat pe călăii de atunci, după cum ne învaţă Sfânta Scriptură, însă n-am uitat nicio clipă din acel calvar, din acea teroare comunistă. Dumnezeu să-i judece!

Drept dovadă a crimelor stalinismului serveşte scrisoarea strict secretă a procurorului general al URSS, Rudenko, a ministrului de Interne, Kruglov, a ministrului de Justiţie, Gorşenin, către primul-secretar al CC al PCUS, Nikita Hruşciov, cu privire la revizuirea dosarelor persoanelor condamnate pentru aşa-zisele crime contrarevoluţionare, de la 1 februarie 1954.

Conform datelor de la Ministerul de Interne al URSS, au fost condamnate de către Colegiul OGPU, Troicile NKVD, Consfătuirile Excepţionale, Colegiul Militar, judecătorii şi tribunale militare – 3 milioane 777 mii 380 de persoane. Dintre care:

• la pedeapsa capitală – 642.980 de persoane;
• în lagăre şi puşcării, până la 25 de ani privaţiune de libertate – 2. 369.220 de persoane;
• deportaţi şi surghiuniţi – 765.180 de persoane.

Din numărul total de arestaţi, au fost condamnate aproximativ 2.900.000 de persoane de către Colegiul OGPU, troicile NKVD şi Consfătuirile Excepţionale şi 877.000 de persoane – de către judecătoriile, tribunalele militare, Colegiul Special şi Colegiul Militar.

Elena Şoimu-Postolachi locuieşte în Floreşti. A fost deportată la vârsta de 10 ani în Siberia (13 iunie 1941-1958)