De la adoptă un vot la adoptă un zâmbet
Am plecat din Moldova în 1999. Prima dată am poposit la Sibiu, unde am ros băncile Facultăţii de Drept la specialitatea ştiinţe politice, o specialitate mai inutilă nici că se putea. De-atunci am colindat mai multe ţări în speranţa că voi reuşi să recreez ceea ce cândva numeam „acasă”. Nu ştiu dacă mi-a reuşit, pentru că 16 ani mai târziu m-am pricopsit cu alte două paşapoarte, dar statutul de Moldovean plecat în afara graniţelor ţării nu-mi dă nici siguranţă, nici linişte sufletească şi nici speranţa că într-o zi voi reveni acasă.
De mai bine de o lună aveam un nod în gât şi un sentiment de nelinişte, care s-au ţinut morţiş de mine până acum câteva săptămâni, când am dus prima geantă la rutieră. O geantă plină de dor şi voie bună, în care mi-am înecat amarul şi am pus multă speranţă.
Prea multe metafore şi epitete, nu? Haideţi să le spunem lucrurilor pe nume…
Fenomenul diaspora donează a luat amploare imediat după alegerile prezidenţiale din ţară. În consecinţă, o mare parte din membrii grupului Adoptă un vot, de pe reţeaua de socializare Facebook, toţi rămaşi perplecşi în faţa ilegalităţilor cu care s-au desfăşurat acestea, au hotărât să-şi asume încă o cauză.
În acest proces am rămas copleşită de mărinimia şi dedicaţia concetăţenilor mei de a fi caritabili şi de a oferi sprijin necondiţionat, caracteristici care de mulţi ani stau pitite în umbra materialismului şi dezinteresului social. Ne fascinează bloggerii de modă, boarfele şi marca telefonului mobil, dar uităm de lucruri cu adevărat importante.
În ultima lună proiectele au început să apară ca ciupercile după ploaie. Voluntarii noştri au adoptat un zâmbet*, au fost Moş Crăciuni** şi sunt sigură că vor face mult mai multe, pentru că nimic nu poate înlocui sentimentul de împlinire sufletească, atunci când faci parte dintr-o cauză socială şi când ai alături oameni care se dedică unui scop comun.
Proiectele de mai sus au luat amploare şi s-au materializat cu succes, pentru că chaturile de pe reţelele de socializare nu au contenit, iar coordonatorii au muncit cot la cot cu cei care şi-au donat timpul şi maşinile proprii ca să dezmintă nişte preconcepţii învechite precum că distanţa, barierele lingvistice şi religioase nu sunt propice colaborării. În pofida miilor de kilometri care i-au despărţit, voluntarii noştri au pus cap la cap listele cu sute de nume şi oameni cu suflet mare care şi-au propus să ‘adopte un zâmbet’. Am avut administratori virtuali la Riga, undeva în Italia şi în Marea Britanie. Ne-am îndemnat unii pe alţii şi ne-am rugat rudele rămase acasă să fie solii noştri şi să dăruiască voie bună de sărbători.
Dezamăgită de politică, am pornit şi eu – îndemnată, la rândul meu, de o prietenă stabilită de mulţi ani la Riga, pe care am supranumit-o, fără voia ei, albinuţă – în căutarea lui Moş Crăciun, în numele copiilor de la Orfelinatul din Cărpineni, al bătrânilor de la Azilul din Şoldăneşti, al băieţilor cu dizabilităţi de la Casa-internat din Orhei şi al unor bătrâni defavorizaţi din satul Cimişeni. Cei din urmă au avut norocul unei persoane speciale din Italia, care ne-a sensibilizat şi ne-a determinat să-i urmăm exemplul.
În căutarea lui Moş Crăciun am zăbovit un pic pe străzile Londrei, pline de părinţi şi copii laolaltă, căutând să-i surprindă pe cei dragi cu un cadou mai deocheat.
La fel ca în fiecare an, m-am uitat cu invidie la copilaşii din centrele de plasament, care au parte de securitate, căldură şi răsfăţ de sărbători, în ciuda faptului că sunt adoptaţi sau în grija serviciilor sociale. Am privit, mirată, cum campania anuală dedicată acestor pici adună milioane de lire sterline. Vă întrebaţi, probabil, de ce cu invidie? Pentru că în fiecare an mă gândesc la copilaşii din orfelinatele Republicii Moldova, la tinerii cu dizabilităţi, cărora nu li se dă şansa să-şi dezvolte potenţialul, la bătrânii lipsiţi de grijă şi ajutor din partea familiei şi mă întreb: de ce nu au parte de acelaşi nivel de grijă şi dedicaţie din partea autorităţilor din ţară? Oare cu ce au greşit în faţa unui guvern care muşamalizează, ba pe alocuri refuză să recunoască existenţa acestei pături sociale? Oare de ce, volens-nolens, sunt etichetaţi ca invizibili? Am ajuns la concluzia că ţara în care te naşti este asemenea unei loterii. Din păcate, copilaşii, tinerii cu dizabilităţi şi bătrânii noştri niciodată nu au parte de un bilet câştigător, pentru că un guvern corupt este inapt să vadă şi să identifice nevoile celor slabi. Pentru că microfonul pupitrului celor nevoiaşi este, mai tot timpul, defectuos, iar cei responsabili nici nu se înghesuie să-l repare.
Probabil unii vor spune că toate aceste iniţiative sunt de prea mică amploare ca să schimbe ceva. Eu însă am învăţat să lupt cu morile de vânt de când am plecat de acasă şi, spre marea mea mirare, am tot câştigat. Eu ştiu că mezinul de la Orfelinatul din Cărpineni, care are doar 5 ani, a avut un Crăciun frumos, pentru că cei din diasporă, alături de cei de acasă, au sădit o sămânţă de speranţă în sufleţelul lui şi al celor 46 de copilaşi de la orfelinat şi le-au adus cadouri personalizate şi împachetate cu grijă. Mai ştiu că bătrânica de la Azilul de bătrâni din Şoldăneşti a primit o pereche de ciupici, dar mai presus de toate – a avut parte de voie bună, pentru că voluntarii de acasă, care, probabil, şi-au stăpânit cu greutate lacrimile, ajunşi la faţa locului, au lăsat o sămânţă de fericire în sufletele unor oameni dornici de a schimba o vorbă. Eu ştiu că un artist şi-a luat chitara şi a colindat-o pe bunicuţa de la Azilul din Şoldăneşti şi pe ceilalţi locatari ai azilului. Eu ştiu că unui tânăr cu dizabilităţi de la Casa-internat din Orhei, Moşul i-a adus o cameră de filmat, pentru că un alt suflet bun din diaspora din Marea Britanie a făcut un gest de excepţie, iar un clovn talentat i-a făcut pe băieţi să radă, în ciuda problemelor de sănătate personale. Eu ştiu că băieţii vor avea parte de muzică în 2017, pentru că vor avea câte un radio în fiecare grupă. Eu ştiu că nişte bătrânei din Cimişeni nu au fost, nici ei, neglijaţi de sărbători şi că nişte oameni buni le-au adus cele necesare pentru un trai mai decent.
De cealaltă parte a bătrânului continent, eu, o englezovancă, termen împrumutat de la un copilaş isteţ din diasporă, încerc să scriu un articol cu un nod în gât, revenit pentru câteva secunde din motive de fericire de data asta, un articol pe care sper să-l citească cei de acasă şi nu numai.
*Adoptă un zâmbet – campanie caritabilă iniţiată de diasporă şi voluntari cu suflet mare din Moldova, care şi-au propus să aducă un zâmbet pe buzele bătrânilor de la Azilul din Şoldăneşti, băieţilor de la Casa-internat din Orhei şi ale bătrânilor defavorizaţi din satul Cimişeni, coordonată cu grijă de Cristina P. (Italia), Nadine A. (Riga), Corina E. (Chişinău) , Dinara T. (Chişinău) şi mulţi alţii.
**Fii tu Moş Crăciun – campanie caritabilă iniţiată de Nadine A., Dinara T. şi Corina E. – un event de pe reţeaua de socializare Facebook cu participarea voluntarilor de acasă şi din diasporă, pentru a colecta mult aşteptatele cadouri pentru copiii de la Orfelinatul din Cărpineni.
Svetlana Lopotenco, Londra
Svetlana Lopotenco este coordonator pe problemele imigranţilor fără adăpost din Westminster, Londra. Activează în sectorul caritabil din 2011
