„Dacă n-ar fi trist, cred că am plesni de râs”

489-popescuInterviu cu Ghenadie Popescu, artist plastic, pasionat de călătorii

— Când aţi descoperit arta desenului?

— Mereu am stat bine cu desenul, dar nu a fost ceva care să-l dezvolt. Mi se dădea uşor, dar nu am văzut o legătură cu alegerea unei profesii.

— Ce v-a determinat să urmaţi cursurile de la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice?

— Necesitatea… aproape fiziologică. Probabil că fiecare are nişte chemări interioare. Trebuie să-ţi împlineşti un gol. Nu am neapărat necesitatea să dau explicaţie. Ai nevoie de prezenţa cuiva, vrei să consumi ceva… E o dorinţă. La mine, dorinţa de artă vizuală a apărut treptat. Pe atunci, era desenul. Făceam desene în creioane colorate. Nu eram tinerel, deja eram cogeamite ca vârstă.

— Nici părinţii nu au remarcat această pasiune?

— Nu. Probabil că se gândeau, dar nu a fost o anumită mişcare concretă de a merge la „medic” sau la altcineva care îţi dă un „diagnostic” sigur.

— Părinţii dvs. au vreo tangenţă cu arta?

— Nu. Maică-mea a fost învăţătoare în sat, iar taică-meu tot pe lângă şcoală, cu gospodăria.

— Deci, nu aţi moştenit acest talent de la părinţi?

— Păi, nu ştiu dacă talentul poate fi transmis de la o generaţie la alta. Se transmit cunoştinţele. Care ar fi definiţia talentului nu sunt foarte sigur, dar cred că e ceva care vine pe alte coridoare.

— Ce cred, astăzi, părinţii despre activitatea dvs.?

— Maică-mea nu ştiu dacă se conectează la treaba asta. Probabil că este liniştită pentru mine, deoarece ştie că n-o să exagerez cu nişte lucruri pe care nu le vrea. Am un frate care este destul de interesat de obiect. Ambii avem ceva comun faţă de nişte lucruri, care pot fi făcute manual, adică din domeniul artei vizuale. Multe lucrări de-ale mele au o conotaţie mai haioasă şi publicul a prins cumva acest aspect. Nu mi-aş dori să rămân doar la el, dar de ce nu, dacă lumea prinde cârligul ăsta? Am şi eu o mică satisfacţie din asta. Lucrarea nu neapărat este văzută din toate părţile. Poate fi privită din profil, că aşa e mai haios.

— Aţi făcut studiile la AMTAP, însă fără a susţine propriu-zis examene de admitere la Academie…

— Da, dar nici nu o puteam face, că nu aveam actele de absolvire a şcolii. Am studii medii incomplete. Am şi hârtie.

— Ce v-a împiedicat să finalizaţi studiile medii?

— Era în perioada sovietică. Apăreau la suprafaţă nişte informaţii, apăreau emisiuni la televiziune, în care se spunea că trăim într-o ţară destul de dubioasă – Uniunea Sovietică. Aveam 16-17 ani, când dădusem de gustul acesta de a-mi face de cap. Probabil, era un soi de rebeliune adolescentină. În plus, mai aveam şi nişte chestii personale. Acumulasem un soi de îndărătnicie. Nu puteam intra la instituţiile la care îmi doream, pentru că aveam probleme de vedere. Îmi doream foarte mult să ajung la mare. Eram interesat de vapoare, corăbii, flotă. Până la urmă, oricum, am ajuns la Odesa, după tot felul de aventuri şi abandonarea mai multor instituţii. Acolo, făcusem nişte cursuri, timp de un an, la o instituţie tehnică, după care am lucrat, de data aceasta, mai puţin de un an, la reparaţii navale. Apoi, am început să călătoresc. Era accesibil, ieftin. Fusesem prin Siberia. Gustul călătoriei îl aveam de demult, dar acum era vorba de alte tipuri de călătorii, la distanţe mult mai mari, cu transport etc.

489-popescu2— Ce crede un om cu studii incomplete despre felul în care studiază astăzi tinerii, dar şi despre procedurile de susţinere a BAC-ului?

— Bănuiesc că e un soi de scheme mafiotice. Probabil că este un alt cuvânt mai subtil, dar sunt scheme mafiotice. Tineretul nu are încotro. Dacă nu scoate în capăt etapa bacalaureatului, nu poate merge mai departe. În continuare, există nişte chestii draconice.

— În acest caz, care ar fi soarta unui tânăr talentat, citit, dar care nu are studii liceale?

— El poate merge mai departe, să câştige o bucată de pâine, dar nu poate înainta în grila de valori, având studii superioare, un masterat. E nevoit să plătească zeciuiala sau dijma asta, sau cum s-o numesc… Avem schema cu răpitorii şi erbivorii. Este o schemă gândită. E foarte greu să treci aşa, nejumulit, netuns, nemuls…

— Cum aţi fost întâmpinat de cei de la AMTAP, ţinând cont că nu studiaţi oficial?

— Probabil, li s-a părut ceva straniu, dar nu lipsit de logică. Există o categorie care vine în diferite domenii prin alte uşi, nu neapărat pe intrarea principală, cu acte în regulă. Au fost oameni destul de binevoitori faţă de mine şi m-au lăsat, cel puţin, nu m-au încurcat.

— Cunoştinţele căpătate la Academie v-au fost de folos?

— Am avut noroc. Altfel, dacă nu dădeam de un profesor bun, nici nu stăteam acolo. E vorba de Veaceslav Fisticanu. Probabil, datorită lui, am şi stat acolo cei cinci ani. În plus, am avut noroc şi de colegi, au fost băieţi buni. Au coincis mai multe lucruri care m-au făcut să stau acolo. Eram sigur că nu voi avea niciun fel de dovadă, ca hârtie, dar nici nu salivam la chestia asta.

— Astăzi, sunteţi angajat ca restaurator la Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală. Care este istoria din spatele acestei angajări? Cine pe cine a solicitat?

— A fost un caz accidental, aproape că banal. După ce am terminat Academia, îmi mai găseam de lucru ocazional, ca să-mi fac de o bucată de pâine. Aici am ajuns prin intermediul Varvarei Buzilă, directorul adjunct, cu care ne cunoşteam de când eram student. M-a întrebat dacă n-aş vrea să încerc să lucrez aici până găsesc altceva. N-am luat în serios propunerea, dar, totuşi, am venit să încerc o lună-două. Sunt deja zece ani de atunci. Îmi place locul aici, dar şi categoria de oameni care vin aici e altfel. Oamenii care ajung la muzeu sunt plămădiţi din aluat diferit, dar ceva îi face să se încadreze într-o anumită categorie. Nu ştiu ce anume contribuie la asta: ori salariul mizer, ori influenţa obiectelor de aici. E vorba de timp, timpul fixat sau conservat aici…

— Din ce trăieşte un artist contemporan?

— Din multe lucruri: proteine, glucide vitamine (râde, n.r.), ca orice altă lume, plus mica porţiune care îl face să fie din categoria artist, produsul care-l scoate. Nu cred că e o diferenţă faţă de alte categorii sau alte profesii.

— Dar cât e de greu să-ţi vinzi produsul?

— Unii sunt fixaţi ca să vândă. Bagă în produsul lor nişte ingrediente care să placă la mai mulţi sau la o anumită categorie de oameni. Probabil că merg la un anumit compromis cu propria stofă de artist. Pentru mine, chiar e un compromis de a face ceva din start pentru a vinde. Bine, orice se vinde. De mulţi ani, sunt artişti care-şi vând propriul rahat. Cred că nu e o noutate să spui lumii că totul se vinde, dar zona noastră e totuşi mai specifică. Atitudinea sau aşteptarea de la un produs artistic din ambele părţi, din partea celui care vinde şi a celui care cumpără, e respectiv cu lumea cu care trăim. În orice societate, oricât ar fi ea de înaltă sau joasă, achiziţionarea unui obiect de artă care nu-i util este o investiţie la un preţ puţin mai ridicat decât un lucru util. În acest caz, să faci nişte lucruri care nu sunt pe placul cumpărătorului ori e un risc, ori e o tâmpenie, ori e o îndărătnicie.

— Ce preferă cumpărătorul de astăzi: kitsch-uri sau obiecte inedite?

— Nu ştiu, eu nu sunt cumpărător de artă. Îmi este greu să-mi imaginez, trebuie să depun un efort nu ştiu de care ca să-mi imaginez, dacă aş fi cumpărător de artă, ce-aş lua. Kitsch-ul este un termen care vine luminat doar dintr-o parte. Cei care au avut timp să se descurce în lumea preţurilor valorilor culturale au o anumită zonă care este considerată de ei kitsch. Pentru alţii, care pur şi simplu vin şi cumpără doar pentru că e frumos şi stă bine în casele oamenilor, este mai curând o chestie utilă. Lucrurile sunt cam încurcate. Pentru mine, kitsch ar putea fi un lucru care, pentru alţii, e un WOW. Şi viceversa, mie mi s-ar putea părea că e o chestie foarte faină, care are energie şi unicitate, iar cineva care e foarte elevat în domeniu să spună că e kitsch. Fiecare lucru merită efort şi generalizarea, până la urmă, duce la nişte chestii aproximative şi speculative.

— Văd că tocmai montaţi o peliculă. Cum aţi început să vă ocupaţi cu regia?

— N-am făcut regie. Mulţi mă întreabă de ce nu fac pictură. Pentru mine, e activ acelaşi centru. Am însuşit nişte tehnici care sunt accesibile pentru toţi şi e un fel de bucătărie, unde le fac pe toate. E un fel de feudalism, până la urmă. Nu e normal, acum, în sec. XXI, să faci singur tot, dar mai face lumea. Nu sunt eu unicul. Mai face lumea toate procesele, reproducţie, producţie şi post-producţie. Mereu mi-a plăcut cinematografia. Acum, sunt în animaţie. Pentru mine, e ceva mai specific. Aici, fără încăpăţânare nu rezişti. Lucrezi cadru după cadru. Sunt 12 cadre pe secundă. Mai puţine nu poţi pune, că ochiul deja nu-l vede ca mişcare, doar ca ceva rupt. Îmi place animaţia. O combin cu interesul pentru călătorii.

489-popescu1— Când aţi descoperit pasiunea pentru călătorie?

— E mult mai veche decât arta vizuală.

— Reuşiţi să vă faceţi timp pentru această pasiune?

— Da, aleg o modalitate de a călători ca să nu fie uşor, să mă satur repede. Îmi ajunge o săptămână de mers pe jos cu o roabă. Acest efort fizic e necesar. Probabil, pentru orice organism, e bine să ajungă la epuizare în limita controlului.

— Vorbiţi de starea fizică sau şi de cea spirituală?

— Sunt legate. Nu există o graniţă şi o vamă între ele. Apoi, ai o altă perspectivă pentru un timp, până se acumulează iarăşi porcăriile acestea din viaţa de zi cu zi, care sunt o rutină. Am citit undeva această comparaţie: oglinda care reflectă lumea. Praful care se aşează acoperă oglinda şi nu mai poţi să vezi lumea şi nici lumea nu te vede. Această epuizare este benefică, dar nu o simplă epuizare, că mergi la sala de forţe, stai două zile acolo şi, poate, mai ieftin te costă, dar călătoriile, această senzaţie nomadă este foarte importantă pentru om.

— Unele dintre călătoriile dvs. au devenit cunoscute şi publicului larg, aşa cum ar fi călătoria în Franţa sau cea cu mămăliga în drum spre România.

— Acestea fac parte din proiect. Călătoria cu mămăliga a fost realizată în cadrul proiectului „România în două scenarii”.

— Presupun că a fost o călătorie dificilă.

— Fizic, nu a fost uşor. Nu am fost singur. Am cărat-o în doi. Am fost cu Sergiu Terente, pe care l-am invitat doar ca să filmeze, că nu puteam face chiar totul de unul singur. Până la urmă, Sergiu m-a ajutat să împing. Era destul de dificil, am făcut-o, practic, în câteva zile, cu buget limitat în materiale, şi am luat ce-i mai ieftin şi ce-i mai accesibil, şi a fost greu, în sens tehnic. Rotiţele erau mici şi efortul a fost invers proporţional. Ne-a luat şase zile. Singur, probabil, făceam dublu. M-a ajutat mult Sergiu şi cred că şi el a trăit o experienţă pe care n-a trăit-o până atunci. A fost chiar amuzant. Eram un soi de vedete ale drumului. Toţi ne ştiau, ne claxonau şoferii de rută zilnică. Lumea ne dădea bani. Le explicam că avem bani. Ei însă insistau. Probabil că este această conştiinţă că n-o faci pentru sine, o faci pentru altcineva, şi lumea apreciază efortul. Era o chestie simbolică, într-un fel, care era valabilă pentru noi toţi, pentru care mămăliga nu e doar un boţ de terci fiert, dar are şi altă conotaţie.

— Cum se naşte ideea unei noi lucrări?

— Există un soi de experienţă, un fel de debara unde ai nişte lucruri şi, dacă eşti provocat de cineva/ceva, mergi în debaraua aceasta şi cauţi ceva potrivit. Dacă nu coincide cu ce ai nevoie, încerci să ajustezi. Nu cred că ideile sunt ca păsările pe care le prinzi. Se materializează în raport cu provocarea, ca un clei cu mai multe componente. Trebuie să le uneşti, să le amesteci şi atunci cleiul devine clei. Astfel, şi ideea apare din mai multe componente.

— Aveţi o lucrare la care ţineţi în mod deosebit?

— Nu, nu cred. Nu vreau să-mi fac topuri, că nu fac bine. Apar intrigi între ele. Sunt unele care, la prima vedere, nu par prea arătoase, nu este clar ce e acolo, dar există o altă legătură, care, pentru mine, e mai aproape. Am unele lucrări care au pus foarte multă rezistenţă ca material şi ca parte conceptuală, dar, până la urmă, nu prea ţin la ele. Altele, din contra.

— Creaţia dvs. se încadrează în arte povera. Nu aveţi concurenţi în acest domeniu la noi în ţară sau, cel puţin, eu nu-i cunosc. Credeţi că e un lucru benefic sau v-aţi dori, totuşi, un concurent?

— Lumea îşi caută de treabă şi se gândeşte la ziua de mâine. Iarăşi mergem la ideea unui compromis, când faci pentru altcineva. Oricât de mult ţi-ar fi altcineva drag, oricum nu eşti tu. Cred că aştept un consumator mai atent, mai sensibil, care ar fi interesat de ceea ce este în mine, nu de ceea ce vrea el să-i fac. Atunci, probabil că ar fi şi mai mulţi concurenţi. Lumea s-ar aventura, nu doar să facă picturi cu lebede.

— V-aţi gândit să vă împărtăşiţi cunoştinţele cu tinerii care abia păşesc pe acest drum?

— Aş vrea să le transmit altceva, ce am căpătat de la profesorul meu, şi anume deschiderea de a înţelege nişte lucruri, sensibilitatea. Faptul că am prins a amesteca făină cu clei nu cred că este o mare meserie. E simplu. Sunt tehnici pe care le ştiu şi copiii. Fiecare rândunică îşi face cuibarul din ce găseşte. Poţi să-l faci din mucuri de ţigară. Dar vorbim despre altceva, despre sensibilitate, dar şi îndrăzneală. Nu te teme să faci cum simţi, nu neapărat din bronz sau marmură, pentru că este cotat pe piaţă în grila de valori. Fă din orice. Însuşi jocul este interesant. Asta şi înseamnă artă – libertatea de a te juca cu lucrul. Sigur că ai şi un cod moral, prin care te raportezi cu lumea, cu valori reale, care cred că trebuie să existe. E foarte uşor să imităm. Sunt o groază de artişti care au prins mecanismul cum se face şi, într-o scurtă perioadă de timp, devin prolifici, ca industria chineză.

— Când putem veni la expoziţia lui Ghenadie Popescu?

— Nu ştiu. Sunt absolut pasiv în ceea ce ţine de organizarea unei expoziţii. Acum, vreau să mă îngustez, că sunt prea împrăştiat.

— Ce sfat le-aţi da tinerilor care abia păşesc pe drumul artei?

— În toate domeniile e bine să ai îndrăzneală. Ar trebui să conteze mai mult pe ei înşişi decât pe altcineva, chiar şi atunci când lucrează în echipă. Probabil, pentru fiecare, agricultura ar fi o experienţă benefică. Să muncească, cel puţin, un sezon. Aş pune tinerii să meargă un an-doi obligatoriu la agricultură, nu la armată. Să fie uniformă specială, să fie mândru că e agricultor. Acasă să meargă rar, cu dreptul de a scrie scrisori (glumeşte, n.r.). Totuşi, munca în agricultură într-adevăr este una bună, care cultivă responsabilitate.

— Guvernarea ajută cumva oamenii de creaţie?

— Păi, Guvernul nicăieri nu ajută. El are nevoie de turmă, pe care s-o tundă şi s-o mulgă. Guvernul îţi dă una, dar îţi ia zece înapoi. Sunt aceiaşi răpitori care controlează herghelia mare de cerbi. 5 lupi controlează 5000 de cerbi. Cred că e naiv să contezi pe ajutor sau intri în cârdăşie şi te faci ceva intermediar, ceva de genul şacal sau altceva. Nu poţi conta pe guvern sau altă formă de guvernare. Care ar fi soluţia? Nu cunosc şi nu cred că cineva o cunoaşte. Sunt mai multe faţete ale lucrurilor. Uneori, poţi chiar primi ajutor de la autorităţi, chiar nefiind rudă cu cineva de acolo, într-un mod accidental. Nu ştiu dacă legile precise ale fizicii pot fi aplicate aici. Sunt bucuros să urmăresc acum o categorie de tineri foarte deschişi. În perioada noastră, nu erau aşa. Însă, sunt aceste impedimente care le iau timp. Boşorogii aceştia bătrâni sug sucul din ei. Nu ştiu, poate altfel nu este posibil. Mereu a fost aşa.

— Suntem în pragul unor noi campanii electorale.

— (Râde, n.r.). Aşa o comedie grotescă cu electoratele din zona noastră chiar nu am mai văzut. A ajuns la un nivel de perfidie. Toţi indivizii aceştia care vor să ne conducă se vede că au puf pe bot. Îşi pun mutrele pe bannerele acestea de 4 m. Ce arată ei cu asta? Nu înţeleg. Nu au nici un fel de subtilitate sau simţ de raport cu altcineva. Ar fi mult mai fain şi mai ieftin să-şi expună fundurile goale acolo şi să lase doar numele. Dacă n-ar fi trist, cred că am plesni de râs. La bază avem aceiaşi cinci lupi. Niciodată nu s-a întâmplat ca cei 5000 de cerbi să se întoarcă împotriva lupilor, doar când au fost şase lupi din altă parte şi i-au făcut praf pe cei cinci, anunţând că i-au învins. Asta a fost toată revoluţia…

— Mulţumim pentru acest interviu.

Pentru conformitate, Olga Bulat

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *