Principală  —  Interviuri   —   Sandu Grecu: „Clasa politică din…

Sandu Grecu: „Clasa politică din R. Moldova – personaje istorice din satira universală”

Interviu cu regizorul Sandu Grecu

— De unde vi se trage dragostea pentru teatru?

— Eu vin dintr-o familie foarte săracă şi foarte departe de teatru. Mama mea era foarte religioasă. În casă, mereu, ţineam toate posturile, s-a mâncat numai ceea ce s-a permis de Sus. Aceasta a fost legat şi de sărăcia lucie, dar şi de felul mamei de a privi lucrurile. Mama a fost o persoană de o bunătate extraordinară, care m-a învăţat să respect relaţiile cu oamenii, să apreciez fiecare prieten, deoarece ea singură a rămas de la nouă ani fără părinţi. De la nouă ani, a lucrat pe deal. Ea nu avea rude. După ce s-a căsătorit, am apărut eu. S-a despărţit de tata pe când aveam şase ani. În felul acesta, am rămas eu, ca şi ea, practic fără rude. Probabil, aceasta m-a ajutat să mă formez, ca personalitate, altfel decât alţi colegi de-ai mei. Copilăria mea au fost doar cărţile. Aveam în Colibaşi o bibliotecă foarte bună şi o bibliotecară foarte bună, care-mi permitea să iau cărţi câte vreau. Rămas singur, mama fiind în câmp, mă cufundam în lumea cărţilor. Citind, în imaginaţie apăreau filme întregi. Cred că de atunci am simţit necesitatea teatrului.

În clasa a V-a, scriam scenarii. La una dintre serbări, le-am dat o scenetă, care, se pare, le-a plăcut tuturor. Diriginta mea de clasă s-a apropiat de mine şi mi-a zis: tu trebuie să fii actor, dar vedeam că cei care erau şoferi trăiau aşa de bine… Erau tractorişti care aduceau cu maşina cele necesare pentru casă. Mă uitam la noi şi-mi părea că va fi bine dacă voi învăţa de tractorist… (zâmbeşte).

Activitatea profesională:
1983-1987 – actor şi regizor la Teatrul „A. Mateevici”, Chişinău
1990 – director artistic, actor şi regizor la Teatrul „Satiricus” (din 2003, Teatrul „Satiricus I. L. Caragiale”), Chişinău
1996 – lector superior la AMTAP
2001 – lector la Europa – Universitatea – Moldau – Chişinău

Premii:
2000 – Marele Premiu „Thalia” (Gala Premiilor UNITEM) pentru spectacolul „Maestrul şi Margareta” de M. Bulgakov (tradus în 7 limbi: română, rusă, franceză, germană, ebraică, latină, italiană)
2002 – premiu pentru originalitate (Gala Premiilor UNITEM) pentru spectacolul „Carmen” de P. Merimee (în limba spaniolă)
2003 – Marele Premiu (Gala Premiilor UNITEM) pentru spectacolul „O scrisoare piedută” de I. L. Caragiale
2004 – Marele Premiu (Gala Premiilor UNITEM) pentru spectacolul „D`ale carnavalului” de I.L. Caragiale
2006 – Marele Premiu (Gala Premiilor UNITEM) pentru spectacolul „O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale

Distincţii:
1994 – laureat al Premiului de Stat al Tineretului în domeniul artei teatrale
1995 – maestru al artei
2000 – medalia „Meritul civic”
2004 – premiul pentru cea mai bună regie („D`ale carnavalului”’, I. L. Caragiale), Gala Premiilor UNITEM
2005 – premiul UNITEM „Alexandru Fedco”, Cel mai bun manager.

— Ce e mai complicat – să fii actor sau regizor?

— Ambele profesii sunt foarte responsabile, dacă vrei să-ţi faci meseria bine. Nu pot să zic că actoria este mai puţin importantă. Ce înseamnă un actor ideal pentru regizor? Îi spui: dă-mi nota ceea. Şi el ţi-o dă. Ce înseamnă un actor slab sau mediocru? El nu poate lua nota ceea. În acest caz, regizorul merge după el. Un actor bun va scoate sunetul de care are nevoie regizorul. În aceasta şi constă dificultatea de a reproduce nişte viziuni, un concept, o idee a regizorului într-un spectacol de teatru, fiindcă perioada de înscenare a pieselor s-a încheiat de mult. Astăzi, regizorul este autorul spectacolului. Este o mare deosebire între autorul textului şi autorul spectacolului. Un regizor talentat compune o nouă idee, un nou spectacol, şi asta fără a schimba vreun cuvânt. Regie bună nu înseamnă să adaugi cuvinte sau să le schimbi. Regie bună, de exemplu, este atunci când îl păstrezi pe Caragiale şi, prin alte mijloace de exprimare (prin alte accente în actorie, în text, în costum, în mizanscenă, în muzică, în decor), obţii cu totul alte idei. De aceea, „Hamlet” al lui Liubimov se deosebeşte enorm de „Hamletul” montat de Marc Zaharov. Montând astăzi „Romeo şi Julieta”, ar fi cea mai mare prostie dacă aş pune accentul pe eroii centrali şi aş încerca să transmit ideea lui Shakespeare că dragostea este mai presus de orice. Despre aceasta se vorbea în sec. XIV-XVI. Or, astăzi, probabil, aş pune accentul pe Tybalt, fiindcă prostia distruge orice, inclusiv dragostea. Iată acest Tybalt, care întruchipează prostia, ar deveni eroul central. Astfel acest spectacol are rost să-l montez. Or, dacă nu spun nimic nou prin această piesă, nu are sens să pun în scenă spectacolul dat. Teatrul modern este mult mai profund. Teatrul modern este mult mai firesc. El fuge de exagerări. El vine cu un dialog cu spectatorul, ţinând cont că este prezent un spectator cult, care citeşte mult, este conectat 24 de ore la internet, poate să ajungă în alt capăt al pământului în doar câteva secunde. Acest spectator are nevoie de o altă tratare a teatrului. Nu-l poţi amăgi cu baliverne sau cu kitschuri.

510-sandu-grecu2— Cum pot plânge actorii într-un spectacol de comedie?

— Pot. Comicul şi tragicul sunt, de fapt, gemeni. Sunt cazuri în care nu-ţi poţi opri lacrimile când ai o bucurie. Actorul, trebuie să recunoaştem, nu este decât un antrenament foarte bun. Studenţilor din anul I le interzicem să vorbească. După sistemul lui Stanislavski, pregătirea actorului începe ca şi creşterea unui copil: mai întâi nu poate vorbi, îl învăţăm să privească, să asculte, pentru că a asculta şi a auzi sunt lucruri diferite, la fel ca şi a privi şi a vedea. În anul II, le permitem studenţilor să scoată un cuvânt. După anul III, deja pe bucăţi. Dacă eşti corect, ţii la studenţii tăi şi eşti foarte exigent, obţii actori buni. Nu susţin că este cel mai bun sistem din lume. Poţi să obţii de la studenţi rezultate şi invers. Este teatrul francez, care porneşte de la exterior spre interior. Este sistemul lui Mihail Cehov – actorul.

Sunt roluri pe care le-am creat doar îmbrăcând costumul. De regulă, însă, totul porneşte de la o logică şi o analiză foarte profunde. Regia contemporană înseamnă matematică superioară plus artă.

Nu poţi uimi spectatorul de astăzi. El ştie de două ori mai multe decât noi, cei care stăm în scenă. Le spun actorilor: nu încercaţi să minţiţi spectatorul, pentru că el este mult mai deştept decât voi, cei din scenă. Trebuie să fii firesc, să duci un dialog în care îţi pui multe semne de întrebare. În anii ’50, era la modă dramaturgia fără conflict. Toate personajele erau pozitive. Aceasta de mult nu se mai practică.

Unii spun că teatrul va dispărea. Teatrul nu va dispărea niciodată. Teatrul nu va dispărea atât timp cât există dialogul viu cu spectatorul. Artă este ceea ce creează emoţii. Omul devine mai bun tot prin intermediul emoţiilor, şi nu al moralei.

— În viziunea dvs. de artist, ce se întâmplă, totuşi, cu leul moldovenesc?

— Leul moldovenesc, în viziunea mea, este un rezultat al iresponsabilităţii guvernanţilor, în al doilea rând, al neprofesionalismului celor de care depinde acest curs. Pentru mine, nu există ai noştri şi ai voştri. Partidul meu este uniunea teatrală, însă, în calitate de cetăţean, niciodată n-o să stau deoparte. Societatea trebuie să ia atitudine. Cred că se va reveni la cursul valutar anterior. A fost puţin şi înscenat. Poate, pe undeva, să motiveze unele mişcări ale unor politicieni. Este un scenariu bine gândit, cu temele pe acasă bine făcute, cu actori bine implicaţi şi chiar foarte credibili. Nimeni din clasa actuală, nici dintre cei obijduiţi, nici dintre cei care astăzi se consideră salvatori, nici dintre cei din opoziţie, nu merită respectul nostru. Ei toţi merită un vot de protest. Nu ştiu ce va fi. Unii sunt deranjaţi că cei de la guvernare „se mănâncă”. Păi, să se mănânce. Noi i-am ales să se mănânce, să se bată, să se distrugă în numele nostru. Se bat şi în Japonia, şi în Turcia, şi în Italia. Nu mă deranjează. Dar să se bată pentru ideea naţiunii, pentru bunăstarea ţării, a cetăţeanului.

— Călătoriţi mult acum prin satele R. Moldova. Cum vi se par oamenii de acolo? Viaţa lor? Ce vă întreabă atunci când staţi de vorbă?

— Ştiţi care e prima întrebare? Dle Grecu, dar cum se poate, au înnebunit cei de la guvernare? Omul de la ţară, care se află mai puţin în contact cu ceea ce se întâmplă la Chişinău, care duce lipsă de televizor sau vizionează emisiuni care, trebuie să recunoaştem, reprezintă anumite partide, are nevoie de nişte adevăruri. Cel mai mare neajuns al nostru de la 1990 încoace constă în faptul că nu am exploatat la maximum valoarea intelectualilor noştri. Chiar şi aici am demonstrat că suntem superficiali. Ne-am bazat doar pe o anumită mişcare a Uniunii Scriitorilor, care au fost cât de cât mai activi, o parte din ziarişti, care au devenit nişte idoli pentru foarte mulţi oameni şi au jucat un rol foarte important în faţa electoratului. Eu le spun acum celor de la conducere: nu uitaţi că noi v-am ales. La noi lipseşte nivelul cuvenit de conştiinţă. Nu poţi fi corupt şi să ai, totodată, demnitate naţională. O să vorbesc în multe-multe spectacole despre imoralitatea noastră.

— Cât umor şi cât dramatism e în actuala situaţie politică din R. Moldova?

— Într-adevăr, este mult dramatism, pentru că trenul poate s-o ia invers. Sunt două locomotive: locomotiva Europa poate fi oricând oprită şi locomotiva din spate să pornească spre Rusia. Acesta, probabil, este cel mai mare dramatism. Eu, la fel ca toată generaţia mea, din ’90 trăiesc între proteste şi aşteptări. Am deja 55 de ani şi mă tem că o să ajung la 75 tot aşteptând acest curs european. Respectiv, aceste guvernări pe care le-am avut mi-au consumat o viaţă de om, şi nu doar mie, ci întregii societăţi.

Pe de altă parte, ridicolul constă în faptul că trebuie să fim ironici, să nu cădem în dramatism, să nu fim mioritici. Să ştiţi că putem păstra cursul european atât timp cât o să fim drastici cu ei, o să-i criticăm şi o să le spunem verde în ochi că sunt lipsiţi de profesionalism, de morală, sunt corupţi, sunt oameni care nu merită aceste voturi ale noastre şi noi trebuie să-i penalizăm. Ironizând pe seama lor, îi vom îndrepta sau, cel puţin, îi vom speria şi se vor opri din acel drum pe care-l ţin spre Rusia.

Nu vreţi corupţie, votaţi Europa. Da, nu e nimic perfect şi nici acolo nu este perfect. Însă, acolo există dreptul ca cel talentat să fie cel mai bun şi nimeni nu i-l poate lua, dreptul să devii bogat în mod cinstit, dacă munceşti – ai, dreptul de a fi răsplătit după valoare. Acolo se oferă aceste garanţii. Or, aici nu am niciuna.

— Cum ar arăta într-un spectacol montat la Satiricus episoadele care s-au produs în Parlament în ultimele săptămâni?

— În 2002, când au venit comuniştii la putere, am montat spectacolul „O scrisoare pierdută”, de I. L. Caragiale. Acel spectacol este o nebunie întreagă. În final, spectatorii strigau: „Jos comuniştii!”. N-am schimbat niciun cuvânt. Am pus alte accente. Când toţi se băteau între ei (vă amintiţi că erau atunci două clanuri: Snegur şi Lucinschi, care se băteau între ei) şi a venit Dandanache (adică a venit Voronin la putere). Mă gândeam, între timp, să schimb ceva în acel spectacol, să-l mai jucăm în scenă. Cred că veţi avea ocazia curând să vedeţi o nouă „Scrisoare pierdută”, cu noile personaje din politica moldovenească. Va fi un spectacol foarte actual. Politicienii de astăzi sunt nişte „caţavenci”, nişte „dandanache”, nişte „tipătescu”, se găsesc şi alde Zoe. E atât de actual Caragiale astăzi în R. Moldova, încât ar fi o greşeală totală dacă nu am revedea un pic spectacolul, schimbând accentele. Veţi vedea un spectacol destul de dur, în care vom râde cu poftă de toate nebuniile pe care le-am văzut în cele două luni de negocieri şi în care rânza moldoveanului s-a demonstrat că este la cub. Ei, cei care vorbeau despre interesul faţă de cetăţean, despre cursul european, despre cât de important este acesta pentru R. Moldova, despre realizările noastre, ei n-au putut depăşi pur şi simplu orgoliul, îngâmfarea şi încăpăţânarea, care rezultă dintr-o lipsă totală de cultură generală şi cultură politică. Iarăşi revin la ideea: dacă nu se va investi în cultură şi în învăţământ, peste 20 de ani vom avea tot astfel de politicieni plini de rânză şi tot astfel de alegători agramaţi, care-i vor vota pe cei care-i vor minţi mai talentat.

Aştept ca băieţii şcoliţi peste hotare să fie nu doar profesionişti, dar şi să se implice în viaţa socială. Problema noastră este că cei care într-adevăr sunt deştepţi şi au calităţi preferă să se ocupe strict de profesie şi-i lasă pe aceştia din capul lor. Le-aş sugera celor care au capacităţi chiar să jertfească o carieră profesională pentru a ne scoate ţara din mocirla în care se află. Avem nevoie de oameni care nu visează să devină prim-ministru sau preşedinte pentru că se complac în această postură, ci de oameni al căror scop este să mişte carul, să facă bine pentru cetăţeni. Václav Havel (scriitor, dramaturg şi disident ceh. A fost ultimul preşedinte al Cehoslovaciei şi primul preşedinte al Republicii Cehe, n.r.) sau Lech Wałęsa (preşedinte al Poloniei între anii 1990-1995, nu a avut studii superioare, n.r.) au demonstrat că este posibil.

De astfel de cetăţeni are nevoie R. Moldova. E suficient unul să se nască. R. Moldova are nevoie de un Ştefan cel Mare, de un om care s-ar jertfi pentru ţară, ne-ar scoate la mal, ne-ar deschide drumul spre Europa şi s-ar întoarce la ale lui. Un astfel de om ar deveni erou naţional. Restul sunt nişte băieţei care stau în rând la treucă şi mănâncă pe rând.

— Aţi spus mai sus că politicienii noştri nu fac decât să joace teatru. Care dintre politicienii actuali ar fi buni de actori la „Satiricus”?

— Păi, ei toţi sunt buni. Atât de buni, încât mi-aş completa trupa totalmente. Mai că i-aş lua pe toţi în teatru. Aş monta cu dânşii orice, începând cu Eugen Ionesco – teatrul absurd, pe urmă aş trece pe la Samuel Beckett, pe la Sławomir Mrożek, apoi pe la I. L. Caragiale, Mihail Bulgakov etc. De fapt, în R. Moldova, politicienii sunt nişte personaje satirice, fiecare având un rol al său, aşa cum jucau actorii în teatrul vechi. Atunci fiecare juca un rol specific: cineva juca doar lingăi, cineva doar regi, altul numai îndrăgostiţi, cineva numai mincinoşi sau numai hoţi. Noi avem de toate. Ei sunt specializaţi acolo în anumite domenii. Aş putea să-i iau şi să montez pe zi câte un spectacol. Nu ştiu dacă aş putea acum să evidenţiez pe cineva. Toţi, până la urmă, au demonstrat că sunt egoişti. Egoismul este o boală care distruge popoare. Priviţi la acest Putin. El este o catastrofă. Este egoismul înmulţit la nu ştiu cât. Asta este clasa noastră politică – personaje istorice din satira universală.

Pentru conformitate, Olga BULAT