Primăvară la ZdG
A venit primăvara. Luni, 2 martie, la redacţie am primit foarte multe mărţişoare. O parte – adevărate, împletite în alb-roşu. O parte – telefonice, împletite din cuvinte frumoase, prin care se strecura, însă, suferinţă, durere şi incertitudine. Altă parte erau în scrisori. Scrisorile cititorilor care, deşi începeau cu urări de primăvară, oricum continuau cu probleme complicate, greu de rezolvat pentru un stat, darmite pentru un ziar.
Un condamnat deţinut în Penitenciarul de la Leova, făcând uz de dreptul său de a vorbi un timp limitat la telefon, ne-a solicitat să venim la Leova unde, într-o singură zi, urmau să fie examinate trei dosare intentate la cererea sa. Am întrebat de ce a fost condamnat. „Pentru omor. Mi-am omorât soţia”, a răspuns fără a ezita, continuând să ne spună că cere ca dosarul în baza căruia a fost condamnat la 20 de ani de închisoare să fie recalificat. „A fost violenţă în familie”, zice el. „Violenţă o fi fost până la omor, de mai multe ori, am încercat să-l contrazic, dar ceea ce s-a întâmplat ulterior, fapta pentru care aţi fost condamnat, a fost, totuşi, omor. V-aţi omorât soţia”. Răspunsul a fost unul stupefiant: „Pe prispa casei era ciocanul, că făceam reparaţie. Am luat ciocanul şi am lovit-o, dar ea m-a determinat să iau ciocanul”, zicea omul. Ulterior, din dosar am aflat că, în urmă cu 8 ani, i-a aplicat soţiei, cu ciocanul, 7 lovituri mortale în cap şi multiple lovituri pe întreg corpul. Acum cere recalificarea. Din omor în violenţă, de parcă victima acelui act de violenţă ar fi în viaţă…
Început de primăvară. Dintr-un sat din nordul Moldovei, am ascultat, minute în şir, lacrimile unei femei. Ştiţi cum se aud lacrimile? Nu ca nişte picături de ploaie. Mai degrabă ca respiraţia unui om pe ultima sută de metri ai vieţii. Apoi au urmat cuvintele. Atunci am înţeles că vorbele nu vor fi despre primăvară, ci despre moarte. „Nu cer nimic pentru mine, dar nu mă pot linişti. O femeie din satul nostru, rămasă singură după decesul celor apropiaţi, deşi nu avea probleme psihice, a fost internată la Spitalul de psihiatrie din Bălţi, după care a fost transferată la secţia paliativă a aceluiaşi spital, în satul Pavlovca, Briceni. În scurt timp, de la Pavlovca au telefonat în sat că femeia se simte rău, să vină cineva la ea. O vecină a gătit mâncare şi s-a dus încolo. Când a ajuns, a reuşit doar să-i ţină lumânarea. În câteva săptămâni, s-a dus cu zile în pământ, dar asta nu e tot. Ca să nu mai revină acasă cu mâncarea, femeia a scos pachetele să servească pacienţii de acolo. Erau rupţi de foame. Într-o încăpere murdară, plină de mirosuri insuportabile, pacienţii, înfometaţi, se bucurau de mâncare adevărată. Unii au recunoscut că, decât terciuri, nu li se dă nimic. Nespălaţi, tunşi pe cap fără voia lor… Mi-am închipuit că oricine dintre noi poate ajunge în astfel de condiţii”, ne povestea femeia printre lacrimi.
Satul Pavlovca e tocmai la nordul R. Moldova, lângă Lipcani. Potrivit statisticilor, are doar 18 locuitori. Cei din secţia paliativă, 51 la număr, nu sunt incluşi în aceste cifre, la fel cum nu figurează şi cei peste 80 de angajaţi ai instituţiei. Am telefonat la Pavlovca. Valeriu Bejenaru, medicul-şef, a încercat să ne convingă că pacienţii au de toate: mâncare, căldură, atenţie, curăţenie. Asistenta-şefă, Renata Ghimpu, ne-a spus că bugetul alocat fiecărui pacient pentru alimentare e de vreo 11 lei pe zi. Am întrebat ce ar putea mânca aceşti oameni, la care nu vine nimeni cu pachete în vizită, de 11 lei pe zi. „Terciuri, rareori carne sau peşte, uneori unt…”
Deocamdată, nu am reuşit să ajungem la Pavlovca, acolo unde fiecare pacient este supravegheat şi îngrijit de cel puţin un angajat, ceilalţi vreo 30, administrând, probabil, instituţia. Vom ajunge cândva, pentru că e imposibil să uiţi lacrimile acelei femei, căreia îi pasă de cei internaţi fără voia lor aici, tunşi pe cap fără voie şi hrăniţi cu multă „economie”, tot fără voie.
