EDITORIAL Unirea nu-i roată de rezervă. Erorile, scuzele și testele guvernării. Soluții
Acum două săptămâni, președinta Republicii Moldova aflată la al doilea mandat, Maia Sandu, a declarat că ar vota pentru Reunirea cu România la un eventual referendum. A urmat o avalanșă de articole, opinii triumfante sau acuzatoare; în premieră, după mulți ani, subiectul a căpătat și atenție la nivel internațional. Mulți oficiali și persoane publice și-au expus viziunea la subiect, lăudând-o sau acuzând-o pe șefa statului. Totuși, în timp ce spiritele se liniștesc și apar noi mici scandaluri sau artificii care atrag atenția oamenilor, Unirea iese, din nou, din lumina reflectoarelor. Fereastra de atenție asupra acestui subiect se închide, iar ce rămâne încă în ceață este poziția clară, oficială, asumată și publică a guvernanților de la Chișinău cu privire la cauza Unirii. O poziție profesionistă, planificată, instituționalizată. O poziție demnă. Despre acestea vorbim în continuare.
Deși mulți politicieni și-au spus opiniile, mă voi rezuma la trei, pe care le consider cele mai importante. Pe cea a președintei o cunoașteți. Prim-ministrul Alexandru Munteanu a declarat că personal ar vota pentru Unire, „dar ca prim-ministru al Republicii Moldova, care (…) trebuie să îndeplinească voința majorității populației R. Moldova, care a decis că obiectivul nostru (…) este integrarea europeană, am să fac totul pentru a atinge acest obiectiv”. Vicepremierul și ministrul de Externe Mihai Popșoi a declarat că decizia aparține cetățenilor R. Moldova și că dacă ar fi dorit majoritatea, Unirea ar fi avut loc deja, menționând și că este un scenariu luat în considerare de Chișinău în eventualitatea în care Rusia s-ar apropia de hotarele R. Moldova.
Ambiguitatea – sentința Unirii la eșec
Actuala retorică oficială față de Unire are potențialul să genereze efecte extrem de grave, ireversibile, dacă nu este reevaluată. În primul rând, narațiunea dezvoltată privind potențiala necesitate a Unirii drept scenariu „de urgență” este o bombă cu ceas pusă la temelia existenței unui eventual stat român reunificat. De ce? Pentru că perpetuarea ideii că Unirea trebuie să aibă loc numai în cazul unei urgențe retrogradează Unirea la nivelul unei roți de rezervă, a unui colac de salvare, aruncat doar la solicitarea „aproape-înecatului”. Iar odată ce ajunge pe uscat sau învață să înoate, colacul de salvare poate fi pus înapoi în cui – cel puțin la moment, nu ne mai trebuie. Este o greșeală tactică de contextualizare a narațiunii unioniste. Într-un eventual viitor în care lucrurile se calmează, oare trecerea pericolului face irelevantă ideea unificării? Actul unirii nu este un abonament lunar, la care ne angajăm doar pe perioada cât ne avantajează acesta. Oare poate această imagine a „Unirii de unică folosință” să reprezinte mortarul care ar întări un nou stat românesc? Oare nu luăm în calcul efectul pe care îl va avea la nivelul populației o astfel de narațiune, diviziunile și resentimentele pe care le va crea? Chiar și dacă Unirea are loc sub presiunea pusă de pericolul extern rus (cum a avut loc și în 1918), raționalizarea Unirii trebuie să fie una de continuitate și durabilitate, nu de oportunism conjunctural.
Asta mă duce la a doua eroare semnificativă – în acest caz, o eroare de logică. Vasăzică, după citatele de mai sus, ne-am uni doar în situația unui pericol iminent. Dar oare războiul înghețat de pe Nistru, prezența constantă a armatei ruse pe teritoriul nostru, anexarea Crimeei în 2014, sabotarea proceselor democratice din R. Moldova sau invazia barbară în singurul stat ce ne desparte de Rusia nu sunt pericole iminente? Să le ignori pe acestea și să te forțezi să crezi că R. Moldova și cetățenii ei nu sunt într-un pericol imens îmi pare un adevărat efort de autoamăgire. Ori cei care dau șanse unui astfel de exercițiu de acrobație diplomatică – adică spun că Unirea s-ar face doar dacă pericolul devine și mai inevitabil sau apropiat – își imaginează că acest act, cu toate procesele legale sau administrative, care ar asigura durabilitatea ei, se poate face mai repede decât ar parcurge o coloană de tancuri drumul de la Tiraspol ori de la Odesa la Chișinău?
În al treilea rând, este o eroare de moralitate. Să lipsești discuția despre Unire ca scop comun de elementele ce țin de istoria unică românească, de limba și identitatea noastră românească, de nedreptatea bolșevică, cea care a dat naștere entității urmate azi de statul Republica Moldova, este nedemn. Unirea nu se face între două bugete, între două armate, între două guverne. Adică se face și acolo, dar tabelele cu alocări, salarii, cadre și cifre se reconciliază ușor – cifrele nu au opinii. Cel mai greu element al unirii va fi comunicarea și reconcilierea oamenilor, celor care au trăit în întuneric – vrut sau nevrut – unii față de alții. La acest aspect, dar și la cele menționate anterior, lucrul trebuie să înceapă cu mult înaintea Unirii. Deci, de ce nu avem politici de reunire?
Sondajele – singurul blocaj pentru unire? Soluția – instituționalizarea
Principalul argument adus întotdeauna pentru a susține inacțiunea la capitolul Unirii sunt sondajele. „Cel puțin conform sondajelor, nu există sprijin majoritar. Suntem o țară democratică și mergem după decizia cetățenilor”, a afirmat șefa statului. Dar a motiva inexistența unei politici de reînfrățire – și atenție, folosesc acest termen larg interpretabil – prin niște sondaje, este ridicol. În primul rând, sondajele nu sunt decizii sau evenimente cu greutate legală și este eronat și manipulativ să fie prezentate ca atare. În al doilea rând, președinta compară rezultatul unui referendum – act legitimat prin participarea a 1,5 milioane de oameni, cu sondaje comerciale, făcute pe eșantioane de cca 1000 de persoane. Sunt lucruri incomparabile și insultă inteligența oricui înțelege acest fapt. În al treilea rând, majoritatea absolută a politicilor publice sunt proiectate și aplicate fără efectuarea unor sondaje publice minuțioase. Dacă am modela politicile publice strict după opiniile sondajelor, Moldova nu ar avea lideri femei, am avea politici oficiale de discriminare a persoanelor bolnave de HIV/SIDA sau am obliga femeile să aibă grijă de copii în loc să aibă o carieră. Sunt teze absurde, nu? Dar sunt toate rezultate ale unor sondaje publice, ale căror date arată că majoritatea susține astfel de idei. Altfel zis, sondajul nu este numaidecât un instrument de descoperire a ce este bine, ci doar a ce este.
Uneori, este un mod de a vedea chiar unde se află problemele de gândire ale populației – pentru că majoritatea poate greși. Dacă nu din rea intenție, atunci din lipsă de informare, educație sau interes. Tocmai rezultatele acestea sunt cele care trebuie să cauzeze acțiuni corective, implementate de la centru. Odată finalizat acest proces de informare, opinia majorității poate deveni legitimă numai printr-o ulterioară decizie legală – adică prin scrutin, referendum sau vot parlamentar, NU prin sondaje. A se adăuga aici că sondajele interne nu sunt credibile – absolut toate sondajele au greșit în previziunile privind rezultatele alegerilor parlamentare din 2021 și 2025. Avem diasporă activă, avem organizații civice și segmente întregi de societate care prind turații numai sub presiunea unui scrutin iminent. Deci, nu mai folosiți argumentul pretinsei majorități-lipsă drept scuză pentru inacțiune.
Cu siguranță, un act de reunificare trebuie să aibă loc incluzând anumite consultări publice în cazul rezolvării pe cale parlamentară sau a unui referendum pe cale populară. Dar stabilirea anumitor procese – cele de informare și educare publică, de consolidare a opiniei și, mai ales, crearea unei instituții sau unui departament responsabil de apropierea de România – nu contravin vreunei norme legale/constituționale. Prin urmare, argumentul inacțiunii din cauza sondajelor arată mai degrabă o lipsă de dorință de a acționa decât de capacitate. Pentru că tocmai aceasta este soluția – instituționalizarea relației de apropiere cu România. Nu doar ca buni vecini sau parteneri, ci o apropiere care să paveze drumul pentru o reunificare. Doar prin instituționalizarea politicilor de Unire, aceasta va fi prezentă în spațiul informațional și politic mai des decât de câteva ori pe an, în stil lacrimogen și declamatoriu. Iar cu timpul, asemenea economiei „trickle down” („prin picurare” – când prosperitatea creată la vârf aduce treptat beneficii întregii societăți), vom avea aceleași efecte în materie de opinie publică. Adică asumarea unei cauze la nivel de stat va consolida, picătură cu picătură, opinia la nivel societal. Prin crearea de instituții, atribuirea de responsabilități, alocarea de resurse, se vor putea ulterior pregăti planuri de integrare reciprocă. De exemplu, este imperativ ca în cel mai scurt timp să fie elaborat un plan detaliat pentru o eventuală perioadă de tranziție, care ar asigura că șocul macrofiscal și economic ar putea fi atenuat și controlat de ambele părți. Modelarea și pregătirea unui scenariu de reunire din punct de vedere social, economic, politic, strategic și de securitate trebuie să fie la baza unei viitoare politici de reunire. Unirea trebuie tratată cu seriozitate.
Asumarea politică
Igor Grosu are dreptate când spune că eșecul unui referendum pentru Unire ar dăuna „idealurilor sincere a celor care împărtășesc ideile unioniste sincer și nu sunt unioniști de profesie”. Dar această solidaritate ar putea fi citită drept un populism similar celui criticat de Grosu dacă nu este consolidată cu fapte care sporesc cauza Unirii. Grija față de cei care „împărtășesc ideile unioniste sincer” nu trebuie purtată (doar) cu vorbe – așa ne purtăm de grijă și singuri. Grija față de noi – acei unioniști care am votat proeuropean, dar pentru un partid care nu este unionist, și care reprezentăm majoritatea electoratului PAS – trebuie arătată prin aplecare de ureche, prin reconstrucție a priorităților politice, prin a ni se livra rezultate de agendă unionistă. Prin normalizarea discursului unionist la nivel de establishment (clasă politică, n.r), la care se ajunge prin instituționalizarea de mai sus. Prin preluarea acestui discurs din mâinile politicienilor periferici, populiști, extremiști. Prin promovarea Unirii la nivel național și internațional ca un proiect politic viabil, tehnocrat, calculat și planificat, și nu ca pe un album prăfuit cu poze, scos de câteva ori pe an, la sărbători, să fie arătat oaspeților. Acum este momentul când partidul de la guvernare va decide, totodată, dacă va lăsa ca Unirea să fie cooptată de partide populiste și astfel compromisă din nou de cei ce nu merită să lupte pentru ea sau își va revendica rolul pe care îl poate juca în acest moment istoric.
Pe final, vă povestesc un caz absolut real, legat de cele de mai sus. Acum doi ani și jumătate, aveam oportunitatea de a fi într-un dialog public cu prim-ministrul unui stat dintre cele care au aderat ultimele la Uniunea Europeană. I-am adresat o întrebare – am început prin a spune că R. Moldova are și o altă modalitate decât celelalte state candidate de a intra în UE – și anume, Unirea cu România. Și l-am întrebat – cum ar fi privită și tratată la Bruxelles o astfel de inițiativă. Deși ulterior am aflat că a fost deranjat de întrebarea mea, domnia sa și-a păstrat calmul. „Precedente există – Germania de Est s-a reunit cu Republica Federală Germană, și sunt, după cum vedeți, un proiect statal continuu în Uniunea Europeană. Dar nu v-aș putea spune o perspectivă asupra unirii R. Moldova cu România. Nici Klaus Iohannis, nici Maia Sandu nu au adus vreodată subiectul în discuție la nivel multilateral.” Între timp, președinta a confirmat că nu a discutat niciodată acest subiect la nivel înalt. Adică tot prin întrebarea dată de doi englezi s-a relansat discuția Unirii în societate și, datorită lor, a ajuns subiect de relevanță internațională. Noi, și mai ales cei de la guvernare, avem de ales: să lăsăm acest dosar al națiunii să prindă praf mai departe pe rafturile cancelariilor ori să folosim aceste cancelarii pentru a accelera cauza Unirii până la înfăptuire. Nu cerem mult – cerem doar dreptate. Și nimic nu unește lumea așa cum o face dreptatea.
Post Scriptum: Sunt martorul dezvoltării în rândul generației mele a unor tendințe de „neostatalism”. N-o fi el bazat pe bolșevism, pe moldovenism comunist, pe ura față de români, dar totuși pare impregnat de un colectivism postsovietic. Un fel de alegere conștientă de a transforma traumele trecutului în normalitatea identității noastre curente în loc de a le repara. Acest revoluționarism identitar își are locul, dar numai în societăți în care identitatea originală, autentică, bine sedimentată, s-a copt suficient. Noi încă încercăm să ne-o recăpătăm pe cea originală. Ajutați-ne, vă rog.
Sabin Rufa este economist și unionist. A studiat Economie, Politică și Studii Internaționale la Universitatea Warwick din Marea Britanie, precum și Politică și Guvernare Europeană la Colegiul Europei din Bruges. Opinia de mai sus este una personală.
