Împreună, de 36 de ani: „Nu mi-a promis nici munți de aur, nici o fericire mare. Dar așa am trăit de frumos, că eu am simțit această fericire…”

Mama și tata s-au întâlnit iarna. Le spune Dumitru și Veronica. Ea – o domniță suplă, el un flăcău scăpat de armată (o expresie pe care tata o repetă des, de asta simt că ar trebui să o scriu și aici). Când s-au căsătorit, ea avea un geamantan cu cărți, pentru că era bibliotecară, el avea unul plin cu dălți, pentru că era tâmplar. Toată averea lor încăpea în două valize mici. Azi au o casă, cinci copii, câte un post de muncă frumos și, cel mai important, mi se pare, își au dragostea.

I-am rugat să povestească mai multe despre anii trăiți împreună. Și am început cu întrebări care mă lasă să conturez povestea lor cu ajutorul unui creion simplu, fără radieră.

—  Care a fost primul gând pe care l-ați avut, legat unul de celălalt?

Veronica: Mi-a plăcut de la prima vedere, dar nu eram sigură că el este al meu.

Dumitru: Eu gândul acela l-am spus în glas: „Dacă nu opresc fata asta, azi, o să am un păcat în viață.”

— Și care a fost cel mai recent gând? Ca să facem o paralelă.

Dumitru: M-am gândit că am avut prea puține clipe, așa, în doi.

Veronica: Clipele au fost frumoase. În rest, cu toată dragostea, întotdeauna îmi fac griji ca să fie totul bine.

— De cîți ani sunteți împreună?

Veronica: De 36 de ani.

— Ce apreciați cel mai mult unul la celălalt?

Dumitru: La mine e cu buchetul, îmi plac mai multe calități. Dar dacă ar fi să aleg doar una, cred că sinceritatea.

Veronica: Îngăduința. El, înainte de a decide de a face ceva, mereu cugetă.

— Vă puteți descrie unul pe celălalt?

Dumitru: Întotdeauna când mă uit la soția mea, văd o mamă, apoi – o soție, pe urmă – o gospodină bună, o prietenă de viață. Și toate acestea sunt înfășurate de dragoste. Ea este dragostea mea!Asta face de zi cu zi: crește copii, își iubește soțul, gospodărește și mai are câteva servicii. Lucrează ca profesoară la gimnaziul din sat și, pe lângă acestea, este și o meșteriță care mânuiește bine croșeta. Știe rostul unui pai, al unui nod de papură, al unui ornament brodat frumos pe cămașa unui fecior sau a unei fiice.

Veronica: Să mă fi întrebat cineva cu mulți ani în urmă despre cum îl văd, n-aș fi știut ce să răspund. Mi-a plăcut de la prima vedere și voiam să fim împreună. Dar acuma, peste ani, am înțeles că este un om onest, sincer, optimist, blând, răbdător. Un umăr de nădejde pe care pot să mă bizui oricând. Nu m-aș fi pierdut cu el nicăieri și toate greutățile prin care am trecut n-au fost greutăți, pentru că am fost ambii, în toate. Soțul meu este meșter popular, mânuiește foarte bine cioplitul artistic în lemn, a ajuns la așa un nivel că poate să meșterească orice obiect din lemn.

— Ce e frumos într-o căsnicie?

Veronica: Cea mai frumoasă e încrederea. Când este bunăvoință, bună înțelegere, respect, dragoste. Și dacă e să vorbim despre dragoste, e ca și cum ai avea grijă de o floare, dacă o sădești și ai grijă de ea… o uzi permanent, cu drag o crești, atunci asta se numește dragoste.

Dumitru: Poți să înțelegi care e cel mai frumos numai atunci când simți că acest cuplu este un tot întreg, una în tot înțelesul cuvîntului. Una înseamnă că nu se despart, nu se împărt în două, sau în nouă. Este un întreg. Și acel întreg are putere de a da dragoste celor din jur. Cam asta e cel mai frumos, acea dragoste în doi care se împarte la mai mulți.

— Și atunci care este cel mai greu lucru?

Dumitru: Te apasă gîndul că acest întreg poate să se… nu aș spune să se împartă în două. Nu admit posibilitatea nici măcar să aibă fisuri. Gândul acesta te apasă cel mai greu. Iar noi am fost feriți. De gînduri nu, dar de lucrul acesta până-n ziua de azi am fost feriți.

Veronica: Nu este vreo greutate, căci învinge dragostea. E greu atunci când celălalt poate să sufere, iată asta este greu.

— Care era visul cel mai mare al celuilalt?

Veronica: Dumitru niciodată nu mi-a promis nici munți de aur, nici o fericire mare. Dar așa am trăit de frumos, că eu am simțit această fericire, fără să-mi promită ceva.

Dumitru: Cred că visul ei, ca și al meu, au fost copii noștri. Continuitatea noastră. Noi suntem și noi continuitatea părinților noștri, buneilor noștri. Când, după mulți ani de căsnicie, a apărut primul nostru fecior, atunci am simțit că s-a început a îndeplini visul nostru.

— Care este rolul sacrificiilor într-un cuplu?

Dumitru: Sacrificiile cred că diferă de la om la om, de la cuplu la cuplu. Ar fi bine să-ți trăiești viața din jumătate de cuvânt. Adică totdeauna gândul trebuie să-ți fie la familia pe care o ai. Și atunci nu-ți pare că asta e un sacrificiu, asta devine ceva fără de care viața nu poate exista. Se întâmplă firesc. Sacrificii poți face pentru un prieten, dar ceea ce se întâmplă într-un cuplu asta este o bucurie, o trăire, însăși viața.

Veronica: Niciodată nu m-am gândit să mă sacrific din dragoste, pentru dragoste. Dar îmi plăcea să fac mici bucurii. Îmi plăcea să bucur din mărunțișuri. M-am străduit mai mult să dăruiesc decât să aștept.

— Micile mărunțișuri nu se văd, dar de ce ele sunt importante?

Veronica: Oricum, a doua jumătate le simte. Nu le vede, dar le simte. Le simte imediat, pentru că așa cum le simt eu, cred că le simte și jumătatea mea.

— Cum să nu transformăm relația în una de suprafață, cum să-l simțim pe celălalt?

Veronica: Trebuie să fii sincer în relație.

Dumitru: Eu cred că dragostea trebuie să fie necondiționată. Nu poți pune dragostea într-o ramă. Ea este o valoare, un dar oferit de Dumnezeu. Ea nu are margini. Noi poate puțin am învățat să iubim, să dăruim dragostea, dar practic ea nu are margini. Noi, în viața noastră, dăruim puțină dragoste, și de asta suntem săraci.

— Avusem un dialog cu un prieten, care îmi zicea că atunci când cunoaște un cuplu, îi întreabă despre ce îi ține împreună. Pe voi, în momentele când vă e greu, când credeți că ați ajuns la limită, ce gând vă face să nu renunțați, să rămâneți în dragostea pe care o aveți?

Dumitru: Cred că ne ține împreună acel sentiment că nu mai este cineva pe fața Pământului care poate înlocui omul drag. Iată asta te readuce la viață, la familie. Cu anii, cuplul mai acumulează experiență, au împreună niște lucruri foarte scumpe – familia, copiii, clipele petrecute împreună, acele momente de dragoste trupească. Și nu poți să renunți. Ele fac parte din tine, dacă ai renunțat la toate acestea, renunți la tine însuți.

— Povestiți-ne o amintire frumoasă…

Dumitru: Apariția primului copil. Până în ziua de azi văd chipul iubitei mele însărcinate. E ceva ce nu poți uita vreodată. O văd alături de mine. Unde eram eu – era și ea, unde era ea – eram și eu. Și acea enigmă pe care ea o purta era între noi.

Veronica: Amintiri frumoase… Când noi am așteptat mai mulți ani copii și Domnul ne-a dăruit. Dumitru mi-a recitat versuri la maternitate. Le țin minte și azi. Apoi a venit pe lume Cătălina. Atunci nu aveai cum să intri în maternitate, chiar dacă erai soț. Și îl vad și acuma pe Dumitru cu fiul nostru Tudor, care ținea o crenguță de liliac. Abia așteptam să merg acasă.