EDITORIAL Deportați în 3 nopți, reabilitați nici în 30 de ani
Deportările staliniste au fost cele mai odioase acte de teroare comunistă în Basarabia după 28 iunie 1940. Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit, dar din tot ce-a fost documentat până acuma estimările se ridică la câteva sute de mii de persoane, care, într-o singură noapte, au pierdut tot, lipsiți de orice drept, cu excepția celui de a suferi.
Dacă Istoria nu este respectată, ea se repetă.
Pe 23 august 1939, marii odioși ai lumii, Stalin și Hitler, băteau palma și împărțeau între ei sferele de influență în Europa (renumitul Pact criminal Ribbentrop-Molotov), care a dat start celui de-al Doilea Război Mondial și a încurcat lucrurile în Europa, încât nici până azi nu le poate nimeni descurca. Mulți ani mai târziu, după desigilarea arhivelor secrete, avea să se afle că, până a fi adversari în cel mai mare război din istoria omenirii, Hitler și Stalin au fost mai întâi complici în acel război. Iar după ce Putin a agresat Ucraina, în spațiul public se lasă auzite anumite voci întrebându-se: ar fi fost mai rău dacă cel de-al Doilea Război Mondial l-ar fi câștigat Germania? Nu Hitler, ci Germania.
La mai puțin de un an de la semnarea Pactului, pe 28 iunie 1940, URSS își descalecă armatele în Basarabia și pune graniță pe Prut. Începe marele calvar al Basarabiei, cu persecuții, represalii, beciuri de execuție, gropi cu var, discriminare, lagăre corecționale de muncă, case de nebuni, foamete, deportări, distrugere a bisericilor, masacrare a clerului, asimilare etnică, cu alte cuvinte denaturalizarea și dedumnezeirea Basarabiei.
Duminică, 12 iunie, se împlinesc 81 de ani de la primul val de deportări din Basarabia – cea mai criminală operațiune de reprimare politică a populației civile din teritoriile ocupate. Operațiunea a fost una fulger (mai operativă decât cea specială a lui Putin în Ucraina), care pornea în toiul nopții de 12 spre 13 iunie 1941, ora 2.30 și se încheia pe 7 iunie, ora 20.00. Potrivit documentelor de arhivă, pentru desfășurarea acestei operațiuni au fost mobilizați 4.496 de „lucrători operativi” din cadrul Securităţii de Stat a URSS, 13.774 de ofițeri şi soldaţi şi 4.705 activiști de partid (cozi de topor și conjuncturiști) locali. În decursul operațiunii, au fost ridicate peste 20 de mii de persoane („elemente antisovietice”): chiaburi, comercianți, jandarmi, primari, preoți, foști membri ai „partidelor burgheze românești” și „alte elemente sociale străine”. Toți 20 de mii au fost ticsiți în trenuri marfare, fără apă, fără mâncare, fără elementarele condiții de călătorie la drum lung și trimiși în Siberia și Kazahstan – regiunile Omsk, Tomsk, Irkutsk, Krasnoyarsk, Novosibirsk, Tiumeni, Altai, Kurgan, Aktubinsk… Vă dați seama de distanțe?.. A fost primul val, după care, în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, a pornit și valul doi de deportări, conform aceluiași scenariu din 1940. Doar că numărul celor deportați a fost mult mai mare – circa 40 de mii de persoane, val care țintea, în special, intelectualitatea. Intențiile regimului era să „decapiteze” Basarabia și să facă din ea o colonie proletară. Cu ce ne-am ales peste ani din asta e la vedere. Avem și neghină, deși nu am rămas fără grâu.
Doi ani mai târziu, în noaptea de 1 aprilie, are loc și cea de-a treia vânătoare de „elemente sociale străine” în Basarabia, de data asta considerentul fiind unul religios (sunt deportați adepții confesiunii religioase „Martorii lui Iehova”, 723 de familii).
Deportările staliniste au fost și rămân cele mai odioase acte de teroare comunistă în Basarabia, după anexarea din 28 iunie 1940. Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma deportărilor, dar din tot ce-a fost documentat până acum, estimările se ridică la câteva sute de mii de persoane, care, într-o singură noapte, au pierdut tot, lipsiți de orice drept, cu excepția celui de a suferi. Prin suferința și jertfa lor, deportările sunt o Golgotă a Neamului Românesc. Să nu uităm că deportările au fost o condamnare pe viață a celor deportați. Înstrăinarea lor de Basarabia trebuia să fie una ireversibilă, fără nicio șansă de a reveni la țărâna gliei de unde fuseseră ridicați. Și doar moartea lui Stalin le-a putut înlătura interdicțiile de a reveni acasă. Unii s-au întors, alții au rămas. Parte din cei reveniți s-a întâmplat să și plece înapoi. Nu erau așteptați cu flori nici în gară, nici acasă. Nu aveau dreptul să pretindă nimic din ce a fost a lor. Autoritățile i-au ținut totdeauna la distanță. Serviciile i-au avut totdeauna la control. Statutul era buba, statutul de „dușmani ai poporului”, care le-a distrus viața lor și a copiilor lor, deși sistemul nu le-a putut niciodată prezenta vreo vină certă, în afară de insinuări de antisovietism.
Nu au urmat mari schimbări în așteptările lor nici după căderea URSS, cu excepția faptului că, la sfârșitul anilor ’80, au fost reabilitați politic printr-o hotărâre a Consiliului de Miniștri al RSSM. Deși, ulterior, Guvernul și Parlamentul R. Moldova au emis mai multe acte normative privind acordarea măsurilor compensatorii pentru averea confiscată sau naționalizată în anii 1940-1941 și după 1944, așa și nu există o soluție viabilă de despăgubire. 6 președinți, 9 Parlamente și 16 Guverne așa și nu au reușit să rezolve în 30 de ani o problemă, pe care sovieticii au rezolvat-o (după 28 iunie 1940) în 3 nopți și 3 zile. Catastrofal: în R. Moldova Guvernele sunt mult mai capabile să fure miliarde din bănci decât să găsească câteva zeci de mii pentru 7.520 de supraviețuitori ai deportărilor, câți au mai rămas în viață, din 100.000, câți erau în 1990. Ce facem?
Ani la rând, după 1990, s-au făcut mai multe cercetări la tema deportărilor, s-au scris cărți, s-au turnat filme, s-au montat spectacole, s-au ridicat monumente, s-a mers pe urmele deportărilor în Siberia și Kazahstan, pe 6 iulie (Zi de Doliu Național în memoria victimelor deportărilor staliniste), în toate instituțiile publice. Tricolorul va fi coborât în bernă, în biserici și la morminte vor fi oficiate slujbe de pomenire, la monumentele consacrate deportaților se vor depune flori, în Scuarul Gării Feroviare, la „Trenul Durerii” oficialii noștri vor veni și ei cu flori și mesaje, va fi iar condamnat Stalin și regimul, va fi elogiată jertfa celor deportați. Și mai departe? Ce facem, dnă președinte Sandu, ce facem, dlor Grosu și Gavrilița, că timpul trece, iar deportații nu mai au nici 25 și nici 70 de ani. Cum rămâne cu compensarea averilor? Numai să nu spuneți că veți crea o comisie parlamentară care va….
