Dragalin Expres. Jurnal de Călătorie Insula Paștelui sau Rapa Nui
Îmi plac călătoriile improvizate, când pe neașteptate în calendarul supraîncărcat apar câteva zile libere, la care mai adaugi două-trei și în așa fel te alegi cu o vacanță în plus. Planifici și împachetezi totul în grabă, te urci în avion și auzi cum ești întrebată: Unde ziceai că mergem noi de data aceasta?
Zburăm din New York spre Santiago de Chile, iar după aproape unsprezece ore de zbor și o pauză scurtă în orașul dintre lanțurile munților Anzi, am luat un alt zbor de șase ore ca să aterizăm pe aeroportul Mataveri. Revelionul 2019 urma să-l petrecem pe Insula Paștelui sau cum o numesc localnicii, Insula Rapa Nui.
Aeroportul insulei construit în 1967 este considerat a fi cel mai îndepărtat aeroport din lume, la 3759 km distanță de cel din Santiago.
După câteva poze pe fundalul construcțiilor acoperite cu stuf, am plătit pentru intrarea în Parcul Național Rapa Nui, declarat în 1995 Patrimoniu Mondial de către Unesco și ne-am pornit să explorăm. Chiar de la aeroport am închiriat o mașină și am pornit spre hotel.
Imediat am observat semnul care indica că suntem pe ruta de urgență în caz de tsunami. Bătea un vânt puternic, cu care urma să ne obișnuim, dar gândul la tsunami pe o insulă care are 24.6 km lungime și 12.3 km lățime nu era deloc confortabil.
Cu geografia insulei ne-am familiarizat repede. Trei lacuri în cele trei cratere vulcanice care conferă forma de triunghi insulei sunt unica lor sursă de apă dulce. Teoretic, Insula Paștelui este caracterizată prin climă tropicală, doar că nu are copaci sau arbuști. Apa de ploaie se scurge repede prin piatra poroasă și nu poate susține decât verdeața. Cândva insula era acoperită de palmieri, dar în perioada neclară de declin toți copacii au fost defrișați. Cei care se observă pe alocuri sunt urmare a efortului de a restabili zonele forestiere.
Cea mai apropiată insulă este situată la o distanță de peste 2000 de kilometri și, evident, apare întrebarea de unde au venit primii locuitori pe Rapa Nui și cu ce mijloace au străbătut așa o distanță. Atât istoriile orale ale localnicilor, cât și cele scrise de cei care i-au studiat par să se contrazică unele pe altele și seamănă mai mult cu niște legende. Populația actuală numără în jur de 5000 de oameni, dintre care jumătate afirmă că sunt de origine Rapa Nui. Având în vedere că la anumite etape în istoria recentă populația pe insulă număra doar 200-300 de oameni conform celor mai optimiste estimări, cifrele despre băștinași par umflate. Limba este de origine polineză, dar pe insulă auzi vorbindu-se doar spaniola.
Am pornit explorările la Orongo, un sătuc în care nu mai locuiește nimeni, dar care este destul de bine restaurat ca sa-ți dai seama despre stilul de viață înainte de sosirea europenilor. Casele, de fapt niște bordeie cu o singură camera, destul de mari, în formă eliptică, săpate în pământ și pietruite, sunt acoperite cu pământ pe care crește iarba aproape la nivelul obișnuit. Încăperea e foarte joasă, cam de un metru înălțime, fără geamuri și cu o deschizătură și mai mică pentru ușă. Vântul de afară explică repede stilul construcției, care probabil era utilizată doar pentru adăpost. Restul activităților aveau loc în aer liber, inclusiv cele religioase.
Religia a jucat un rol important în istoria celei mai izolate insule din lume. Ritualurile religioase începeau la naștere, odată cu tăierea cordonului ombilical și se extindeau pe parcursul vieții: prima tăiere a părului, primul tattoo, la atingerea pubertății și alte evenimente din viața omului. Cele mai importante ritualuri, însă, care au afectat istoria și arta poporului Rapa Nui, au fost ritualurile legate de moarte. Băștinașii credeau că predecesorii lor aveau abilitatea de a le veni în ajutor cu energia pe care ar fi emanat-o după moarte. Stranie coincidență cu limba română, dar această energie se numește mană (cerească).
Cultul față de predecesori a născut tradiția de a le construi monumente, numite Moai, care astăzi constituie caracteristica cea mai reprezentativă a insulei și pentru care noi venisem să le vizităm de la o distanță de jumătate de lume.
Moai sunt niște monumente enorme, până la 70-80 de tone fiecare. Sculptate în piatră direct la cariera insulei, acestea erau transportate de obicei pe litoral. Acolo se construiau complexe, numite Ahu, pe care monumentele erau plasate cu fața spre insulă, pentru a-i proteja de rele. Acolo se adăuga un fel de căciulă, numită pukao, sculptată la altă carieră din piatră mai roșietică. Apoi se mai adăugau şi ochii lucrați în scoici și coral. Abia după aceasta se considera că spiritul predecesorilor era capabil să răspândească mana.
Rapa Nui nu au cunoscut roata, iar animale mari, cum ar fi caii, nu au apărut pe insulă decât după venirea europenilor. La întrebarea cum în aceste condiții a fost posibilă transportarea statuilor, până în ziua de astăzi localnicii susțin că acestea puteau să meargă. În 2012 s-a făcut un experiment, în care s-au folosit funii, puterea omului și tare multă răbdare. Replica unui Moai de cinci tone a început cu adevărat să meargă. Două grupuri de oameni din părți opuse mișcau statuia cu ajutorul frânghiilor, în timp ce al treilea grup îi menținea echilibrul din spate.
Noi am cutreierat insula în lung și în lat, vizitând aceleași monumente și la Apus, și la Răsărit de soare. Denumiri ca Ahu Ko Te Riku, Rano Raraku, Honga Roa, Tahai, Ahu Akivi și multe altele au devenit familiare. Cunoșteam restaurantele și știam că trebuie să comandăm neapărat pește – tuna, mahi mahi și în special kana kana. Pisco sour și berea rămâneau băuturile preferate. Știam unde să parcăm și unde să mergem la o plimbare mai lungă.
Dintr-o dată însă magazinele și restaurantele s-au închis, fără vreo preîntâmpinare. Cu greu am găsit un magazinaș alimentar, de unde am cumpărat o sticlă de șampanie și ne-am îndreptat spre hotel. Era 31 decembrie, aproape de orele cinci după masă. În scurt timp, în Moldova urma să se tragă clopotele noului an. Am ciocnit șampania cu cei dragi prin WhatsApp de pe malul piscinei, apoi am intrat în vorbă cu puținii angajați, credeam noi, ai restaurantului. De fapt era familia proprietarei. Au aprins un rug în care au adăugat pietre. Când acestea s-au încins, au început a adăuga în straturi carne de porc și găină, apoi pește, legume și fructe alternate cu frunze de banană. Au sigilat totul cu lut și au lăsat să se coacă ingredientele. Ne-au invitat să stăm cu ei la masa de Revelion, dar am refuzat, mulțumindu-ne doar cu istorii despre familia lor și despre insulă, despre valori și tradiții.
După cina la un restaurant de pe malul mării, am mers în piața principală, unde deja începuse concertul. Toți locuitorii insulei, plus câteva mii de turiști s-au adunat sub cerul liber la picnicul comun de Revelion. Cine nu a încăput în piață, s-a urcat la cimitir, de unde se vedea ca-n palmă jumătate de insulă.
Ceasul al doisprezecelea a bătut în ritmul dansurilor tradiționale. Demult nu mai petrecusem un Revelion atât de vibrant, când dimineața a venit prea repede, iar răsăritul soarelui ne-a prins pe malul mării. Ar fi meritat să înconjurăm jumătate de glob doar pentru această noapte.
De ce totuși Rapa Nui mai este numită Insula Paștelui? Pentru că europenii au descoperit-o într-o duminică de Paști.
Elena Dragalin, pentru ZdG
