Cercul vicios al violenței în școli
Potrivit unui raport UNICEF din 2018, mai mult de jumătate dintre adolescenții din R. Moldova sunt expuși violenței în mediul școlar. La nivel global, puțin peste 1 din 3 elevi de 13-15 ani se confruntă cu agresiunea și aproximativ aceeași proporție este implicată în bătăi. Pentru a atrage atenția asupra acestor probleme, anual, pe 30 ianuarie, la nivel internațional, este marcată Ziua Nonviolenței în Școală. Cu acest prilej, o profesoară, o activistă civică și o psihologă vorbesc despre trei fețe diferite ale acestui fenomen în R. Moldova.
Alina Andronache, activistă civică: Ce NU i-am spus copilului meu despre violență?
„Mă strădui să cresc copii independenți și să-i protejez la maxim, iar un copil bine informat este unul protejat. Încerc să discut cu ei despre anumite situații, despre modul în care trebuie să reacționeze și ce trebuie să facă. Au vârste diferite și discuțiile sunt diferite. Am discutat cu Andrei despre ce înseamnă școală, despre bullying, dar îmi dau seama că nu i-am povestit despre formele de violență din partea cadrelor didactice. Nu i-am explicat care sunt limitele. Îmi dau seama că este greu să vorbești teoretic și nu poți permanent purta doar discuții despre violență. Violența față de copii are loc în toate mediile unde se află ei: în familie, școală, stradă, la locul de muncă și în locuri de distracție, în instituții de îngrijire și de detenție. Dacă permanent aș pune accent doar pe asta, cred că aș crește copii care nicăieri nu se vor simți în siguranță. Violența are numeroase forme și toate discuțiile sunt potrivite vârstei pe care o au ei acum. Ceea ce le explic la vârsta asta sunt limitele între ei și alte persoane, spațiu intim, atingeri nedorite, bullying, toate subiectele fiind în concordanță și pe înțelesul vârstei lor. Nu le-am vorbit încă despre abuz sexual, viol, hărțuire, consimțământ… Sunt multe subiecte pe care încă nu le-am discutat. Aceste discuții nu se poartă doar o singură dată și gata, ci reprezintă un proces permanent. Provocările sunt mari și e important să ținem mâna pe puls. Astăzi, pot discuta cu ei despre orice subiect, mâine nu știu ce va fi”.
Ana Turtureanu, profesoară: Un părinte care nu respectă dascălul, îl învață pe copilul său să împărtășească aceeași atitudine
„Mai întâi, trebuie să menționăm că, în zilele noastre, violența este o formă de a „rezolva” diverse probleme între semeni, dacă e să ne referim la copii. Încă de la o vârstă fragedă, ei sunt învățați, în majoritatea cazurilor de părinți, să se apere cu răfuiala fizică. Cu părere de rău, asta am constatat într-o discuție cu unii dintre elevii mei. De obicei, acești elevi sunt obișnuiți să se strige la ei, ca un mesaj să fie înțeles, respectiv să răspundă urât, atunci când li se face observație în mod politicos. De ce? Fiindcă sunt obișnuiți ca pentru orice greșeală să fie agresați fizic sau verbal și, din păcate, altfel nu reacționează. Condamn violența sub orice formă. În același timp, mă doare că, tot mai des, violența în școală este aplicată în direcția cadrului didactic, iar în cele mai multe cazuri părinții fac acest lucru cu discernământ și rea intenție. Astfel, imaginea pedagogului are de suferit și, cu părere de rău, și dorința lui de a mai preda la catedră, indiferent cât de mare este plăcerea acestei munci. Tot din acest motiv suferă și elevii, deoarece un părinte care nu respectă dascălul, îl învață pe copilul său să împărtășească aceeași atitudine. Ca lucrurile să se întâmple așa cum trebuie, e nevoie să conlucrăm, iar lipsa unei verigi în triada școală-familie-educație poate avea consecințe grave pe termen lung. De aceea, oricât de neplăcută ar fi problema cu care vă confruntați, să știți că cea mai bună soluție este comunicarea. Nicio altă metodă nu poate înlocui efectul acesteia”.
Oxana Gumennaia, psihologă: Cum se învață neajutorarea?
„Fenomenul violenței în școli poate fi controlat doar atunci când maturii își asumă responsabilitatea pentru faptul că ei sunt cei care gestionează situația. Adică, nu dau puterea adolescenților sau copiilor care au aceste probleme, ci singuri reglementează procesele. Prin urmare, nu se tem de responsabilitate, nu se tem să discute aceste teme, nu îl duc la psiholog doar pe cel hărțuit sau pe cel care hărțuiește, ci lucrează cu toată clasa, construind sistemic o normă de comportament, și mereu explică: „la noi este interzis asta”, „acest lucru e inacceptabil”, „asta e incorect”, „noi am convenit asupra acestor reguli și asupra respectării lor”.
În societatea noastră, de fapt, e vorba de niște asimetrii – părinții sunt foarte ocupați și lasă întreaga responsabilitate asupra școlii. Profesorii, care nu se descurcă nici fizic, nici emoțional cu programul și cu abordarea metodică și birocratică din sistemul educațional, nu reușesc să monitorizeze toate procesele emoționale din grup. Reiese că maturii pasează responsabilitatea de la unii spre alții, în timp ce copiii trec prin procese specifice vârstei. Iar dacă nu există reguli clare, atunci în acest mediu ostil va supraviețui cel care e mai puternic, având convingerea că el are și dreptate.
Agresivitatea are mecanisme clare: inițial, astea sunt glume, apoi – insulte, după care începe evitarea și marginalizarea persoanei respective, discriminarea și, ulterior, agresiunea fizică, și așa mai departe. Dacă maturii nu iau situația asta sub control, copiii singuri nu se vor descurca. Adolescenții se pot descurca, dar cu ei trebuie să se lucreze în contextul sistemului, nu izolat: „Nu unul singur e vinovat de ceea ce se întâmplă, ci cu toți suntem de vină, întrucât permitem ca asta să se întâmple în clasa noastră”. Prin urmare, nu trebuie să închidem ochii sau să evităm să vorbim despre asta, nu trebuie să tăcem, pentru că astfel, prin neimplicarea noastră, susținem un asemenea comportament. Iar în acest mod, promovăm neajutorarea și perpetuăm legea potrivit căreia cine e mai puternic, acela are dreptate. Ulterior, în societatea noastră, acest lucru se reflectă și în alte procese: încetăm să credem că de votul nostru depinde ceva, încetăm să susținem liderii care, într-adevăr, vor să schimbe niște procese sociale şi alegem niște „tați” puternici, care își vor asuma responsabilitate în locul nostru. Aceste aspecte au consecințe pe termen lung”.
