20 ianuarie – Ziua durerii, furiei și mândriei
Gheibat Medjidov, președintele Congresului Azerilor din R. Moldova: „Nu uităm și nu vom uita niciodată – 20 ianuarie este una dintre cele mai triste și tragice zile din istoria poporului azer”
Pe 20 ianuarie, în Azerbaidjan, este marcată o dată tragică – 30 de ani de la intervenția trupelor sovietice în Baku.
În noaptea de 19 spre 20 ianuarie 1990, unitățile trupelor sovietice au invadat, la indicația conducerii URSS, capitala Azerbaidjanului și au organizat un masacru sângeros pe străzile din Baku. Acea invadare a trupelor sovietice a fost însoțită de răfuieli cu populația civilă, de nimicirea intenționată a cetățenilor pașnici în case și vehicule, de acte de vandalism de o cruzime greu de imaginat. În total, în timpul acestei intervenții au fost uciși 147 de civili, atât în Baku, cât și în alte zone ale republicii, 744 fiind răniți. Trupele sovietice au distrus și au incendiat 200 de case și apartamente, 80 de vehicule, inclusiv ambulanțe, proprietăți de stat și individuale, în valoare totală de 5 637 286 de ruble sovietice. A fost un adevărat război al conducerii sovietice împotriva poporului azer sub pretextul „amenințării unei lovituri de stat”. În capitala azeră, neînarmată, au intrat în tancuri și transportoare blindate circa 40 de mii de soldați înarmați, care nu au cruțat pe nimeni.
Mărturiile celor care au urmărit acel măcel sunt îngrozitoare. Oamenii au trăit un adevărat coșmar, au fost prinși accidental pe străzi, iar în casele lor s-a tras fără cruțare. Medicii erau nevoiți să facă operații complicate la lumina lumânărilor și torțelor aprinse din ziare, deoarece electricitatea în oraș fusese sistată. Răniții veneau, la nesfârșit, și, din păcate, nu toți au putut fi salvați în acele condiții. Între timp, pe străzi, militarii trăgeau în ambulanțe, împușcau medicii și răniții.
Martorii oculari mai povestesc că armata intenționa să transporte numeroasele cadavre ale celor căzuți pe nave de război, dar câteva zeci de nave civile, inclusiv tancuri de produse petroliere, au blocat Golful Baku, împiedicând-o să facă acest lucru, în ciuda faptului că asupra lor au fost trase focuri. Iar pe 22 ianuarie a avut loc înmormântarea șehizilor. În spatele sicrielor mergea procesiunea funerară, formată aproape dintr-un milion de persoane, cărora nu le păsa că de pe acoperișurile clădirilor asupra lor sunt îndreptate mitraliere și următoarele victime pot deveni chiar ei.
Noaptea de 20 ianuarie 1990 constituie punctul de referință, după care Azerbaidjanul nu a mai putut fi același. A devenit clar că nu mai există aceeași țară, sau poate că nici nu a existat. Puterea centrală, care a dat undă verde agresiunii naționaliștilor armeni, care a permis uciderea copiilor și a bătrânilor în Baku, nu mai putea fi considerată „natală” și poporul azer nu mai avea cu ea același drum.
Astăzi, voci din afara Azerbaidjanului încearcă să justifice acțiunile trupelor sovietice. Cineva chiar încearcă să le numească salvatoare. Acestea, însă, sunt simple scuze, menite să șteargă memoria evenimentelor sângeroase din acel sângeros ianuarie și să se convingă, cel puțin pe ei înșiși, că sângele nevinovat a fost vărsat de ei motivat.
Acțiunea de suprimare a protestelor populare din Baku împotriva agresiunii din partea forțelor Armatei Sovietice s-a dovedit a fi cel mai mare masacru din spațiul Uniunii Sovietice. În cadrul acestor acțiuni, au fost uciși nu doar participanții la protestele stradale, ci și cetățeni care nu au avut vreo legătură cu acele proteste. Tot ce s-a întâmplat în acea noapte e bine cunoscut și documentat. Se știe că oamenii au fost împușcați în casele lor, lângă scările blocurilor de locuit, în autobuze și în automobile, au fost călcați cu tancurile, străpunși cu baionetele. Acești oameni nu erau bandiți, așa cum încercau inițial să-i prezinte propaganda sovietică, apoi cea rusă și armeană. Cine se îndoiește de asta, poate merge de-a lungul mormintelor șehizilor, unde sub sunetul pașilor și zgomotul pinilor se odihnesc victimele nevinovate ale acelei nopți sângeroase.
Pe mormintele celor căzuți sunt întotdeauna flori proaspete, garoafe roșii, care, după 20 ianuarie 1990, au devenit în Azerbaidjan un simbol al durerii. Ele nu mai sunt dăruite la zilele de naștere sau la întâlnirile cu cei dragi.
În ziua în care sunt marcați 30 de ani de la acele evenimente, Aleea Șehizilor este luminată de o nouă torță, lumina acesteia fiind emanată de șirul nesfârșit de cetățeni venind să-i comemoreze pe cei sacrificați de trupele sovietice.
Memoria evenimentelor din 20 ianuarie 1990 este necesară poporului azer nu pentru ură și răzbunare. Nu pentru aceasta cetățenii îi aduc pe Aleea Șehizilor pe copiii lor. Nu pentru asta, ci pentru ca ei să-și amintească și să știe că Azerbaidjanul nu va îngenunchea niciodată în fața nimănui.
