Oameni şi păpuşi

De la începutul acestei săptămâni, păpuşile au plecat în vacanţă. Nu şi păpuşarii. Chiar dacă, pentru câteva zile, actorii de la «Licurici» nu vor mai apărea pe scenă, asta nu înseamnă că ei se odihnesc. Scenarii noi, păpuşi noi. Totul de la capăt, doar că, de fiecare dată, altfel. În această mică vacanţă a sărbătorilor de iarnă, Teatrul de Păpuşi «Licurici» a încântat mii de copii cu spectacolele jucate de păpuşile care prind viaţă în mâinile actorilor.

Povestea Poveştilor

„Povestea aceasta e lungă, deşi, documentar, pare scurtă de tot, numărând doar câteva decenii. E şi mândră, frumoasă, fascinantă, această Poveste a Poveştilor. Şi, ca şi în orice poveste, se zice că a fost odată, ca niciodată, la sfârşit de mare război al omenirii, în leatul una mie nouă sute patruzeci şi cinci… Povestea se numeşte Teatrul de Păpuşi „Licurici”. De atunci încoace, Povestea Poveştilor de la Chişinău vrăjeşte şi vrăciuieşte sufletele şi dă înţelepciune”, deapănă firul poveştii teatrului Gheorghe Cincilei la jubileul de 60 de ani al instituţiei. În tot acest timp „Licurici” rămâne aceeaşi lume miraculoasă a poveştilor ca în primul an de existenţă.

Deşi sala teatrului se scălda în întuneric, vocile copiilor încă se mai auzeau în timp ce se zvârcoleau pe scaune. Abia când pe fundalul muzicii pe scenă şi-a făcut apariţia ursul Mişu, s-a făcut linişte în sală şi atenţia lor era îndreptată doar spre scenă, uitând pentru jumătate de oră că părinţii sunt undeva în spatele sălii, urmărind şi ei cuminţi spectacolul „Aventurile lui Căstănel”. Alina Mardari spune că vine a treia oară cu fiica ei la teatru, pentru că aşa mai uită de griji, intrând în lumea copilăriei chiar şi pentru câteva minute.

Elena Saviţchi spune că păpuşile îi amintesc de copilăria ei, când mergeau în fundul grădinii cu fetiţele din vecini şi, pe o ladă veche, acoperită cu un prosop, improvizau spectacole cu păpuşi pentru fraţii mai mici.

Intrigată de această relaţie dintre om şi păpuşă, indiferent de vârsta pe care o are, am mers în ospeţie la tatăl păpuşilor de la „Licurici”, maestrul Titus Jucov, directorul teatrului.

„Păpuşa are suflet”

Când am pornit spre împărăţia păpuşilor, mă înarmasem cu o serie de întrebări despre viaţa unei păpuşi, dar şi a actorului care o însufleţeşte, despre cât costă o păpuşă şi cum este remunerat un actor. «Păpuşa pentru mine nu are preţ, pentru că e tot ce ne înconjoară pe noi, asupra ei ne este îndreptată fantezia», mi-o taie scurt maestrul şi începe să-mi vorbească despre succesul unui păpuşar şi despre relaţia acestuia cu păpuşa, pe care o ia din cui şi o readuce la viaţă pe scenă, în faţa copiilor, dar şi a părinţilor, deopotrivă.

Relaţia om-păpuşă nu este doar o relaţie dintre natura moartă şi cea vie, continuă povestea păpuşarul. Puţini ştiu, dar chipul unei păpuşi nu este dat doar de pictor. La realizarea acestuia contribuie mai mulţi oameni. Dramaturgul, scenograful, regizorul, actorul, toţi contribuie la formarea chipului păpuşii. Orice poate fi păpuşă, iar actorul, pentru a transmite un mesaj copiilor din sală, trebuie să creadă că păpuşa are suflet.

„Copilul este cel mai sincer şi cel mai bun critic. Dacă nu-i place ce faci pe scenă, îşi pierde atenţia şi interesul şi începe să vorbească”, povesteşte entuziasmată actriţa Nina Lefter. În spectacolul „Aventurile lui Căstănel”, Nina a interpretat rolul distinsei doamne Şobolănoaie. Zâmbetele copiilor sunt cea mai mare recompensă pentru actriţă, care a ajuns la teatrul de păpuşi din întâmplare, acum şase ani. De atunci nu a mai vrut să plece de acolo. Preferă să lucreze şi în alte locuri, numai să nu lase păpuşile. „Prin intermediul păpuşilor pot spune tot ce nu pot spune pe scenă ca actor sau la radio, ca prezentator. Păpuşii, ca şi copilului, i se iartă totul”, explică Nina Lefter.

Basmul – vitamină pentru toate vârstele

Prezenţa părinţilor şi a bunicilor la teatru Titus Jucov o explică prin avitaminoza teatrală a acestora, suportată în copilărie. „Spectacolul de păpuşi este o vitamină pentru toate vârstele”, mai spune maestrul. Dragostea pentru păpuşi i-a apărut de pe când, călare pe un băţ, se credea călăreţul unui cal nărăvaş. De atunci nu a mai părăsit hotarul acestei miraculoase lumi.

De mai bine de 30 de ani, casa maestrului este incinta teatrului. Tot atâta are şi cea mai veche păpuşă, păstrată în teatru. Purceluşul Cioc a rezistat în timp datorită solicitărilor copiilor. „Piesa mai trăieşte nu pentru că ar fi un moft al meu, ci pentru că spectatorii o menţin. Actriţa care îl joacă pe purceluş astăzi nici nu era născută atunci”, povesteşte maestrul, arătându-mi noua sa carte la care lucrează.

În miracolul păpuşăresc îşi depun efortul şi dragostea 24 de actori, împărţiţi în două grupe, română şi rusă, pentru a împăca toţi copiii, deopotrivă. Deseori se întâmplă ca un singur actor să joace mai multe roluri în acelaşi spectacol şi invers – mai mulţi actori îşi pun mâinile în mişcare la un singur rol, pentru a da viaţă unei singure păpuşi, cum a fost în cazul extraterestrului din spectacolul „Fantezii”, jucat recent la teatru. Spectacolul e fără cuvinte, mesajul fiind transmis de mişcările păpuşilor. Personajul principal vine de pe altă planetă şi întâlneşte păsări, animale sau chiar o sperietoare. La întoarcere spre lumea sa, ia cu el sentimentele pământeşti – dragostea, arta, creaţia.

Diana LUNGU