KGB. 13 trepte în jos

Clădirea Curţii de Apel din Vilnius are o istorie grea. Pe pereţii exteriori ai acestei instanţe sunt incrustate numele tuturor celor care au murit, torturaţi, în timpul anchetei, iar la subsolul clădirii camerele de execuţie au fost păstrate. Este vorba de vestitul Muzeu al Genocidului din Lituania, amplasat în fosta clădire a KGBului sovietic din capitala acestui stat. Camerele de execuţie sunt deschise ca încăperi de muzeu.

Urmărește ZdG în Google News Adaugă ZdG ca sursă preferată

Acest imobil de pe strada Gedimino are peste o sută de ani. Creată iniţial ca o instanţă judiciară, în care la 1899 a fost deschisă Judecătoria din Vilnius, instanţa a ajuns să aibă numele pătat cu sângele injustiţiei de la venirea bolşevicilor în Lituania. La 1919 aici s-a instalat comisariatul bolşevic, la 1939 – pe o scurtă perioadă aici a fost deschisă o şcoală de băieţi, însă din 1944 în această clădire s-a situat NKVD-ul sovietic – instituţia care a umplut de morţi nevinovaţi istoria recentă a Lituaniei.

Muzeul KGB, la un an de separarea de URSS

Acum, în partea centrală a clădirii este situată Curtea de Apel, dar aripa dreaptă, din strada Auku, cu tot cu subsol, este transformată în Muzeul Genocidului, sau Muzeul KGB, cum i se mai spune. Muzeul a fost deschis în 1992, la doar un an de la declararea Independenţei, printr-un ordin al Ministerului Culturii şi Educaţiei, în cooperare cu Uniunea Prizonierilor Politici şi a Deportaţilor.

„Acest muzeu este inaugurat în clădirea în care au fost planificate deportările, arestările în masă ale cetăţenilor nevinovaţi, persecutările oponenţilor autorităţilor sovietice din perioada 1940-1991. Pentru întreaga naţiune lituaniană această clădire este un simbol al ocupaţiei sovietice care a durat 50 de ani”, aşa este prezentat Muzeul tuturor vizitatorilor.

Sălile KGBului sovietic mai păstrează încă suflul rece al atrocităţilor morale şi fizice comise aici. Aici sunt înscrise numele celor omorâţi doar pentru că au dorit o Lituanie liberă. În prima sală, dintr-o imagine alb-negru zâmbesc doi tineri, îmbrăţişaţi lângă o geană de pădure. Legenda pozei trezeşte fiori: Vladas Miseikis, partizan lituanian, supranumit Tarzanas, şi soţia sa, Aldonia, au fost omorâţi în martie 1951 de către KGB.

Alături de Miseikis sunt prezentate mai multe imagini, cu “partizani necunoscuţi”, numele lor urmând încă să fie identificate, dar pentru care omagiul este adus în fiecare zi.

Crucile deportaţilor – în mişcare

În sala în care sunt prezentate documentele deportării, bate un vânt permament. E un vânt artificial, care pune în mişcare o mulţime de cruci simbolice agăţate de podul încăperii. Crucile care nu au linişte amintesc de cei îngropaţi în suferinţe în gheţarii Siberiei. Suvenirele aduse din deportări şi expuse aici sunt sărace: cruciuliţe, batiste, linguriţe şi multe pietricele – de prin Krasnoiarsk, Partizansckoe, Taiojnîi, Irkutsk, Iakutsk, Magadan, Komi ASSR, Norilsk, se vede că atâta au putut aduce acasă după zeci de ani de muncă silnică intelectualii lituanieni, calificaţi “duşmani înstăriţi ai poporului”. O hartă a fostei URSS, afişată în preajmă, este colorată în negru, cu multe linii întortocheate de culoare roşie, care arată căile însângerate ale condamnaţilor la deportări.

Copiii Lituaniei, ca şi cei ai Basarabiei

Alături de pietricelele Uralului sunt multe poze, cu familii, copii, prieteni. Apoi, pe peretele vecin – pozele părinţilor cu copii în sicrie – morţi de frig, de foame, de suferinţe. Alături, diplome acordate deportaţilor “pentru muncă socialistă”. Cum e să îţi înmormântezi copiii morţi de foame într-o pădure străină şi apoi să îţi vină o diplomă cu fotografia imprimată a lui Stalin pe care scrie “Za samootverjennîi trud v lesu v sezone 1950 goda”? Iana Kariauskaite a primit o asemenea diplomă, pe care a predat-o muzeului.

Documentele deportării sunt sinistre. Unele arată un calvar imposibil al bieţilor lituanieini: chiar dacă au fost condamnaţi la strămutare în Siberia, unii au reuşit să evadeze, apoi au fost iar reţinuţi, arestaţi, condamnaţi, deportaţi din nou. Între toate aceste etape – era prezentă tortura.

„Camera întunecată” din incinta KGBului a fost ulterior redenumită în “Camera rezistenţei”. Aici oamenii erau supuşi torturii psihologice, forţaţi să trădeze, iar dacă nu aveau pe cine trăda – să mintă, căci registrele “trădătorilor sovietici” erau mari şi goale şi trebuiau umplute cu nume de oameni vii.

Am descoperit în aceste registre două nume de elevi, care mi-au amintit atât de multe de două eleve de la Chişinău. Asea Andruh şi Lilia Neagu au scris într-o noapte pe clădirile din Chişinău “Moarte cotropitorilor“, iar Iouzas Alisanskas şi Dalius Gimziunas de la şcoala nr.15 din Vilnius au făcut cu propriile mâini foi folante pe care scria “Ocupantai, nesdinkites is Lietuvas!“, ceea ce înseamnă în traducere “Ocupanţilor, plecaţi din Lituania!“. Şi tinerele de la Chişinău, ca şi tinerii de la Vilnius, au avut de suferit ani în şir, dar au rezistat şi au făcut pagini de glorie în istoria ţărilor lor. Iouzas şi Dalius au cel puţin o filă în acest muzeu, pe când Asea şi Lilia încă nu şi-au putut scoate dosarele din arhivele KGBului din Moldova.

Gloria sovietică: Lista ucigaşilor

Muzeul de la Vilnius păstrează multe scrisori, cele mai adevărate documente ale trăirilor omeneşti din Gulaguri. “Brone! Să nu te gândeşti la mine, ci la Patria noastră înrobită şi la toţi fraţii care suferă în Siberia”, citesc pe o batistă – o scrisoare scrisă cu acul în nopţile lungi ale Siberiei lituaniene. Îngrijitorii muzeului susţin că deportaţii sunt cei care “au cunoscut adevărata uniune sovietică. Una sinistră şi teribilă”.

Câteva săli ale muzeului sunt dedicate “Gloriei KGBului sovietic”. Aici găsim echipamentul pentru interceptarea ilegală a conversaţiilor private şi a persoanelor de stat. Una dintre săli este echipată corespunzător, dar în total au existat 6 săli de acest fel în clădirea fostului KGB. Conducerea muzeului regretă că o parte din echipamentul de interceptare “a dispărut din clădire” până la crearea acestui muzeu.

Tot despre “gloria kagebistă” vorbeşte expoziţia de ştampile ale securităţii, un şir de obiecte care au pecetluit cu adevărat viaţa oamenilor pentru totdeauna. Unele dintre ştampile au următorul conţinut: “nu se permite ieşirea din ţară”. Aceasta de la urmă se aplica pe dosarele secrete ale intelectualilor, şi aceştia, fără să ştie, nu mai aveau nicio şansă să comunice cu scriitori, savanţi sau artişti din străinătate. Camera “Gloriei KGB”, prezintă “efortul eroic” al celor care au condus KGBul, şi în special Secţia de Recrutare şi Divizia de Interogare. Numele lor şi pozele lor sunt expuse pe un stand roşu, pe care scrie clar: ei au omorât oameni, ei au apărat ucigaşii. Numele conducătorilor KGB-ului lituanian sunt mai puţin lituaniene: Akimov, Zvezdenkov, Ermakov, Naumov.

În total, KGBul din Lituania a ajuns la această performanţă tristă în perioada 15 iunie 1940 – 22 iunie 1941: arestaţi – 200.000 oameni, omorâţi în arest – 25.000, morţi în deportări – 28.000, 132000 – stramutaţi forţat.

„Gloria ucigaşilor” este prezentată cel mai bine în subsolul fostului KGB. Acolo, au fost păstrate celulele de detenţie, camera torturii şi cea pentru lichidarea neconvenabililor. Celula nr.11 este acum un “Omagiu preoţilor aflaţi în detenţie”. Preotul Alfonsas Svarinskas, judecat în târziul 1983, pentru promovarea credinţei în Dumnezeu, este până în prezent un simbol al rezistenţei în faţa atrocităţilor KGB.

„Toate ţările au Muzee ale KGB-ului”

Alături de Celula Preoţilor este hidoasa “usmiritelinaia kamera”, una izolată total, din care nu se mai putea auzi niciun răcnet, niciun geamăt al celui încarcerat. Pe uşă este afişat regulamentul camerei, din care aflăm că “Dacă una dintre persoane opune rezistenţă – poate fi încarcerată, îmbrăcată în cămaşă de forţă sau – chiar împuşcată”.

Din subsolul KGB, un coridor special duce spre camera de execuţie. Ultimii paşi ai deţinuţilor, cei spre pedeapsa capitală, erau puţini: 9 trepte în sus, apoi – 13 trepte în jos şi trei paşi spre stânga. Dacă reproduci aceşti paşi, te pomeneşti într-o imponderabilitate apăsătoare. Nimeni nu mai poate călca pe sângele impregnat în podelele acestei camere, deoarece deasupra acestor podele a fost montat un paravan de sticlă. Păşind pe sticlă, vezi pe podele, dedesubt, oase, cranii cu găuri de gloanţe şi încălţările deţinuţilor – mărturia ultimilor lor paşi din viaţă în subsolul KGB. Atmosfera este amplificată de fragmente din filmul “Katyn” de Andrei Vajda, demonstrate non-stop pe un ecran.

Ieşind din camera de execuţie KGB, mi-am pus din nou întrebările pe care ni le punem cu toţii în ultimii 70 de ani: De ce în subsolul fostului KGB de la Chişinău încă mai lucrează oameni? De ce statul R.Moldova nu are un muzeu al atrocităţilor KGBiste? De ce nu avem o listă oficială de nume aale celor care au comandat genocidul din Basarabia, aşa cum e lista oficială din Muzeul lituanian: Akimov, Zvezdenkov, Ermakov, Naumov…

Am adresat aceste întrebări unor participanţi la mitingul din 12 iunie, desfăşurat duminica trecută la Chişinău. Dorin Chirtoacă a spus pentru redacţia noastră că, odată ce în toate statele din fostul lagăr sovietic clădirile serviciilor secrete au fost transformate în muzee, este cazul ca şi la Chişinău să se întâmple acelaşi lucru. Vlad Filat a declarat pentru ZdG că a fost emisă deja o hotărâre de Guvern, prin care va fi creat un muzeu similar în incinta Muzeului de Itsorie al R.Moldova.

Alina RADU