De ce diaspora din Franţa nu protestează

Diaspora de la Paris rămâne pasivă faţă de cel mai mare protest din istoria R. Moldova. Urmăresc evenimentele, dar sunt neîncrezători că în spatele Platformei DA nu se află un alt grup de oligarhi. Cetăţenii moldoveni din zona pariziană au impresia că mulţimea din nou va fi manipulată şi lăsată, cum s-a mai întâmplat. După părerea lor, revendicările pe care le cere platforma sunt normale pentru o societate democratică aflată în criză, dar cred că acţiunile de protest de la Chişinău vor rămâne fără răspuns.

Urmărește ZdG în Google News Adaugă ZdG ca sursă preferată

Villeneuve Saint Georges este un orăşel de lângă Paris, care găzduieşte câteva mii de cetăţeni din R. Moldova. Orăşelul este renumit pentru o suprafaţă de pământ luată cu forţa de mafia ţigănească, pe care s-au instalat câteva sute de rulote, fiind date mai apoi în chirie cetăţenilor din România şi din R. Moldova.

Câte 3—4 moldoveni locuiesc într-o asemenea caravană, în care vara te sufoci de căldură, iar iarna mori de frig. Zona mai este renumită şi pentru inundaţii, odată ce creşte nivelul Senei, caravanele sunt inundate. Pe aceste străzi îşi duce traiul cea mai mare comunitate de moldoveni din Franţa.

Septembrie. Câteva maşini de lux sunt parcate în faţa a două porţi din fier vechi, nevopsite, ce deschid drumul spre pâlcul de caravane. Călăuza mea, Eduard Grecu, un moldovean instalat la Paris de peste 20 de ani, îmi spune că de aici au început mulţi moldoveni care au deja un serviciu stabil sau afaceri în R. Moldova sau Franţa.

Drumul din Occident pentru migranţii moldoveni

„Când veneam să dormim în zona asta, nu era nimic. Un câmp gol. Ne puneam sacul de dormit, şi aşa încheiam seara. Dimineaţa ajungeam mai devreme la serviciu şi reuşeam să mă spăl pe dinţi, să mă bărbieresc. Într-o zi, patronul meu aflase şi m-a întrebat ce am în rucsac. Aveam periuţa de dinţi, lenjerie de schimb şi lame de bărbierit. Mi-a spus că şi-a dat seama. Acesta a fost primul om care mi-a venit în ajutor pe atunci. Când nu aveam nici ambasade, şi dacă ar fi fost, nu ar fi făcut nimic”, îşi aminteşte Eduard Grecu.

Pentru cei care nu aveau unde înnopta la Paris era greu de găsit un loc sigur de dormit sub cerul liber, pentru că se dormea în stradă, iepureşte – cu un ochi deschis şi altul închis, povesteşte domnul Grecu. „Ori, în cel mai bun caz, te găsea poliţia, te amenda şi dormeai o noapte la secţie. Era considerată o noapte reuşită”, spune zâmbind. „Villeneuve Saint Georges era mai departe de alţi moldoveni, care ajunşi la Paris se pierdeau, încetau să mai caute de lucru, stăteau pe drumuri şi cerşeau, alţii furau”. O luptă pentru supravieţuire.

Gândul că trebuie să întoarcă banii împrumutaţi acasă şi sentimentul de vinovăţie că a lăsat fetele mici fără tată, îl scoteau pe Eduard Grecu în fiecare dimineaţă din sacul de dormit cu mai multă voinţă.

„Nu poţi să te opreşti aici. Lucrurile se schimbă de la sine şi le ţii ritmul. De la cort am găsit locuinţă, am adus familia. Dar am îndurat ani. Moldovenii care au rămas la Villeneuve St George sunt cei care nu au putut să se împartă, nu au putut să lase „instinctul de mahala” în Moldova. În Franţa nu te adaptezi aşa.”, aminteşte Eduard Grecu.

Am intrat în curte cu paşi timizi. Câţiva bărbaţi ne întâmpină chiar la intrare. „Cine sunteţi? Căutaţi pe cineva?” – le spunem despre protestul din Moldova, dacă vor să facă ceva asemănător la Paris, să vină să protesteze, să îi susţină pe cei de „acasă”, sau să facem un mesaj video pentru ei.

„Nu, nu avem nevoie. Nu vedeţi cum trăim aici? Suntem liniştiţi.”

În curte, dacă putem să o numim aşa, sunt amplasate zeci de caravane, înghesuite una în alta. Spaţiul dintre ele nu depăşeşte nici jumate de metru. Fiecare îşi vede de ale sale. E ora 19.00, iar cei mai mulţi dintre ei îşi pregătesc cina. Cartofi curăţaţi, morcovi, ceapă. Se pare că doi dintre bărbaţii de la intrare vor pregăti un borş moldovenesc.

Caravanele sunt avariate şi recondiţionate improvizat. Podul unei caravane, care pare să fi fost arsă în interior, e tapiţat cu scânduri murdare, găsite prin gunoiul şantierelor, iar pereţii sunt înveliţi în polietilenă. Chiriaşii sunt doi bărbaţi care se arată neîncrezători în tot ce reprezintă Moldova. „Am fost şi membru de partid, am crezut că Filat poate să schimbe ceva, dar când stai oleacă şi mai aştepţi prin Franţa, Italia, nimic nu se schimbă. Noi tot aşa lucrăm, ei tot aşa rămân şi fură”.

Curtea nu are vreun spaţiu amenajat pentru copii. Aceştia se joacă în drum, în praf, ca într-un sat obişnuit din R. Moldova. E greu de spus că suntem în Franţa.

Munca pe care angajatorii ar trebui să o declare, se numeşte „ajutor”

La câţiva metri, cinci femei fac sarmale. „Sunt pentru o nuntă, iar noi ajutăm aşa… că avem timp şi e seara, mai stăm, mai vorbim”, îmi spune o femeie. Observând condiţiile sanitare, le întreb dacă e legal să faci mâncare pentru restaurantul la care se va face nunta. Ele îmi spun simplu că doar „ajută”. Sala de bucătărie este înjghebată într-o caravană care nu are nici robinet, nici ţeavă de scurgere, iar pentru depozitarea alimentelor este un frigider mic, unde produsele stau peste noapte, a doua zi fiind duse „repejor” la restaurant. Bucătarul-şef are statut de antreprenor individual în Franţa, iar „contractele de muncă” ale angajaţilor firmei se numesc „ajutor”.

Una dintre „ajutoare”, Daria Munteanu, pensionară din Corjăuţi, se află în Franţa de vreo 14 ani. Ea spune că de 8 ani are acte franceze: asigurare medicală, card bancar, viză de reşedinţă. Ar putea închiria o locuinţă socială sau o cameră mai bună în oraş, cam la acelaşi preţ ca la caravane, dar preferă să rămână în mahala. Aici cunoaşte lumea, spune ea.

„Avantajul” caravanelor este că bursa locurilor de muncă este virală, noutăţile şi formarea opiniei de asemenea. Bărbaţii cu mai multă experienţă în Franţa şi cu mai multă putere financiară au poziţii de lider. Aceştia „apără” de multe ori drepturile moldovenilor care nu pot plăti chiria ţiganilor, care se declară „proprietari” ai caravanelor.

„Un om nu a plătit chiria, nu avea cum, proprietarii caravanelor au aşteptat o lună, l-au ameninţat, l-au bătut tare. După asta, cică de la un accident de lucru, a murit. Nu avea nici bani să îl ducă acasă. Ce să apelăm la ambasadă?! Acolo nimeni nu te aude, nici nu poţi să te apropii, dap’ să mai vorbeşti. Am făcut o chetă la biserică, dar şi acolo vin oameni necăjiţi, ca fiecare, şi popa mai şi strânge bani acum pentru biserică, vor să facă una la Montreuil. Era clar că noi, cei de la caravane, vom da bani de transport. Aşa am dus mortul acasă”, povesteşte Serghei.

Terenul pe care sunt amplasate caravanele e destul de controversat. Autorităţile franceze l-au cedat fără a cere în schimb vreo taxă ţiganilor care, în prealabil, se instalaseră abuziv, construind forţat câteva clădiri în jur. Apoi, aceştia au adus mai multe caravane, dându-le în chirie cu 350 de euro pe lună.

Fiind întrebat despre situaţia caravanelor, ex ambasadorul R. Moldova, Oleg Serebrian, a declarat că este la curent cu situaţia cetăţenilor moldoveni din Villeneuve St George, chiar a şi fost o dată în vizită. A vorbit cu autorităţile locale, însă acestea nu pot să intervină cu multe. „Ţine de oameni, de fiecare dintre cei care închiriază o asemenea locuinţă. Noi nu avem cum să îi ajutăm”, a spus ex-ambasadorul R. Moldova.

În 2014, prin proiectul Consolidarea capacităţilor de gestionare a migraţiei în R. Moldova, finanţat de UE, 100 de migranţi moldoveni din Villeneuve Saint Georges au beneficiat de consiliere juridică şi de cursuri gratuite de limbă franceză. Se pare că acestea nu au fost suficiente pentru a-şi schimba atitudinea. 80% din participanţi continuă să lucreze şi să fie remuneraţi la negru, nefiind asiguraţi medical pe teritoriul francez.

Discuţia pare să nu se mai termine cu cei de la caravane, povestesc toate supărările pe care le întâlnesc de fiecare dată când merg în Moldova: „Dializa, sau cum se spune la aparatele iestea pentru iskustvenîe pociki… Îi spune: Dvs. nu puteţi să faceţi la aparatul acesta pentru că nu sunteţi din Chişinău. Iaca. Acolo e altă republică, Republica Chişinău, ce este în afara Chişinăului este de fapt R. Moldova”, spune Andrei Munteanu. Acesta a venit în Franţa în 2003 legat de tren, se furişa prin vagoane, printre buruieni, până a ajuns la Villeneuve St George. A tras din greu să se pună pe picioare.

“– V-aţi adus şi familia aici?
– Nu, ce să facă în iadul acesta?! Raiul e acolo, la Moldova, dar noi nu ştim să îl preţuim.
– Trimiteţi bani acasă?
– Dap’ cum?! Desigur că trimitem.
– Prin transfer bancar?
– Dap’ ce eu îs prost?! Spune-mi şi mata: cui să-i dau bani acolo dacă ei nu mi-au făcut nicio condiţie aici…”

R. Moldova nu are niciun vot de încredere de la caravanele din suburbia pariziană, iar moldovenilor de aici le este şi mai obositor să se gândească la viitorul ţării, trăind în pribegie. Trimit pachete, pun bani „pe rutieră” şi mulţi spun că nu vor să se mai întoarcă.

Ei continuă să cultive tradiţia „cumătrismului” şi în Franţa, fac ceremonii, invitând cunoştinţele făcute pe şantierele din Paris, şi aşa rămân în comunitate, în spiritul de conservare sau „de mahala”, fiind convinşi că ei nu au nicio contribuţie de adus, pentru că, în opinia lor, nimic nu s-a schimbat până acum. Pentru cei de la caravane, dezamăgirea şi drumul pribegiei este deja perceput ca o stare de protest împotriva actualei guvernări, lăsând responsabilitatea civică pe seama celor din PMAN.

Alla TOFAN