1914. Despre eşecul şi beneficiile diplomaţiei
Ministrul federal al Afacerilor Externe, Frank-Walter Steinmeier:
La 28 iunie 1914, a fost mediatizată, prin intermediul telegrafului, informaţia privind moartea violentă, la Sarajevo, a succesorului la tronul Austriei. Cinci săptămâni mai târziu avea să înceapă Primul Război Mondial. În memoria colectivă a germanilor, peste acesta s-a suprapus mult mai accentuat cel de-al Doilea Război Mondial şi Holocaustul – această crimă împotriva umanităţii. Dar pentru mulţi dintre vecinii noştri, pe al căror teritoriu au avut loc lupte sângeroase, soldate cu numeroase pierderi de vieţi omeneşti în tranşee, amintirea Primului Război Mondial este prezentă şi astăzi. În Franţa acesta este numit doar la Grande Guerre (Marele Război), George Kennan, însă, l-a considerat „catastrofa originară” a secolului XX.
Istoria celor cinci săptămâni – dintre atentatul într-o zonă marginală neliniştită a imperiului Austro-Ungar şi izbucnirea războiului între marile puteri europene – a fost descrisă în repetate rânduri. Au apărut studii noi, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la catastrofă, studii care încearcă să ne explice inexplicabilul. Acestea redau în detalii raţionamentele protagoniştilor din capitalele europene, prognozele superficiale privind o luptă de scurtă durată şi victorioasa, stabilirea unor obiective de război riscante, evaluarea greşită a comportamentului adversarilor, precum şi al propriilor parteneri.
Istoria izbucnirii războiului cu 100 de ani în urmă, prăbuşirea echilibrului fragil al puterilor europene în vara lui 1914, e o poveste pe cât de impresionantă, pe atât de apăsătoare a eşecului elitelor, al armatei, dar şi al diplomaţiei. Şi acest fapt nu este valabil doar pentru zilele fatidice din iulie 1914. Relaţiile dintre marile puteri ale continentului şi dinastiile lor domnitoare, multiplu înrudite, erau deja fragile, înainte ca acea nefericită înlănţuire de prognoze politice eronate şi mobilizări militare să-şi urmeze cursul. Modelele de gândire ale Congresului de la Viena nu mai făceau faţă unei Europe a începutului de secol XX, complex interconectată, aflată într-o globalizare timpurie a economiilor naţionale. Politica externă de la acea dată nu dispunea nici de voinţă şi nici de mecanisme în vederea instaurării unui climat de încredere şi a unui echilibru paşnic al intereselor. Aceasta era marcată de o profundă neîncredere reciprocă, se baza pe mecanismele diplomaţiei secrete şi nu se sfia să dispute rivalităţile de putere pe spezele unor terţi, fără a crea însă instituţii viabile pentru aplanarea conflictelor prin negocieri.
Faptul că documentele părţilor beligerante scot la iveală că totul a fost dominat de percepţii eronate şi lipsă de perspectivă politică nu poate constitui un motiv pentru noi, germanii, de a relativiza eşecul politicii externe germane în acele zile. În locul dezamorsării şi al înţelegerii, la Berlin s-a impus voinţa de acutizare. Şaptesprezece milioane de oameni din întreaga lume au pierit în Primul Război Mondial, alte milioane au suferit, fiind marcaţi pe viaţă.
Pe câmpurile de luptă de atunci, în Alsacia, în Flandra, pe Marna şi Somme, la Ypres şi în Est, vom comemora anul acesta victimele. E un mare noroc că, în prezent, izbucnirea unui război în inima Europei e de neînchipuit. În locul echilibrului mereu precar al schimbătoarelor coaliţii statale – echilibru care a marcat continentul nostru acum o sută de ani, după ruptura de civilizaţie din cel de-al Doilea Război Mondial, provocată de Germania, am aşezat o comunitate europeană de drept. Prin UE am identificat o cale de a rezolva în mod paşnic interesele divergente. În locul dreptului celui puternic, între europeni este valabilă acum puterea dreptului. Unora li se pare că identificarea compromisurilor e prea anevoioasă, prea lentă, prea greoaie. Avertismentul acestui an comemorativ e de a ne face să conştientizăm de fiecare dată ce realizare civilizatoare reprezintă faptul că state membre, mici şi mari, adversari în nenumărate războaie duse pe continentul nostru, se străduiesc astăzi, paşnic şi civilizat, în nopţi lungi, să găsească soluţii comune.
Lipsa de încredere în proiectul european, apărută în ultimii ani ai crizei economice preponderent în rândul tinerei generaţii, care suferă în multe zone ale UE de lipsa locurilor de muncă şi a perspectivelor de viitor, ascunde mari pericole. În această stare de spirit, este uşor să abordezi tonuri naţionaliste, împachetate în melodia uşor de reţinut a euroscepticismului. Trebuie să ne opunem categoric acestui lucru, având în vedere trecutul istoric.
În multe regiuni ale lumii nu a fost depăşit nici până astăzi sistemul fragil al „echilibrului puterii”. La 25 de ani de la căderea Zidului şi a Cortinei de fier, există încă numeroase focare de criză. În Orientul Mijlociu şi în anumite părţi ale Africii, lipseşte o stabilă arhitectură regională de securitate. În Asia de Est, tendinţele naţionaliste şi ambiţiile concurenţiale ameninţă să se acutizeze, devenind un risc pentru pace şi stabilitate şi depăşind cu mult graniţele regiunii.
Declanşarea războiului, în 1914, a pus capăt primei globalizări. Economiile naţionale şi culturile Europei erau atât de întrepătrunse, încât multor contemporani ai vremii li se părea că războiul ar fi imposibil, iraţional şi contrar propriilor interese. Cu toate acestea, războiul a izbucnit. Astăzi, lumea noastră este mai interconectată ca niciodată. De aici derivă multe oportunităţi, bunăstare şi sfere ale libertăţii. Lumea noastră este, însă, şi plină de vulnerabilităţi, de fricţiuni şi de conflicte de interese. Raţiunea în materie de politică externă şi meşteşugul diplomaţiei sunt mai importante ca oricând în această lume. Observarea lucidă nu doar a intereselor proprii, ci şi ale vecinilor şi partenerilor, acţiunile responsabile şi considerarea raţională a consecinţelor sunt indispensabile pentru menţinerea păcii. Evitarea deciziilor pripite şi identificarea continuă a unor zone de compromis sunt două principii fundamentale ale unei diplomaţii înţelepte. Ce se întâmplă dacă le ignorăm, ne este amplu explicitat de evenimentele anului 1914. A fost oare inevitabil ca acea criză din iulie să ducă la catastrofă? Puţin probabil. Însă, în vremurile acelea, patosul şi pretinsa îndrăzneală valorau mai mult decât curajul de a obţine în mod anevoios un echilibru al intereselor. Este oare exclus să se repete şi în zilele noastre ceva asemănător? Depinde doar de noi, cei care purtăm astăzi responsabilitatea, şi de cât de bine am însuşit învăţămintele istoriei.
