Moldova, 7 aprilie 2009 – revoluția furată (DW)

Au trecut 14 ani de la ziua de 7 aprilie 2009, „revoluția Twitter”, cum i s-a mai spus, pentru că tinerii protestatari s-au adunat prin apeluri lansate pe rețelele de socializare.

A fost evenimentul fondator al noii democrații moldovenești – nouă în raport cu cea veche, proclamată în 27 august 1991, odată cu desprinderea de imperiul sovietic.

Mișcarea 7 aprilie a fost expresia spontană a revoltei tinerilor basarabeni față de fraudarea alegerilor parlamentare din 5 aprilie 2009. Comuniștii erau la putere din 2001. Alți patru ani adăugați la cei opt ar fi fost prea mult. Ar fi fost insuportabil. Asta au simțit zecile de mii de tineri care au ieșit în stradă. Gestul lor a fost precedat de o acumulare de energie și indignare care, ajunsă la un punct de fierbere, a erupt pur și simplu.

În scurta istorie a Moldovei independente, revoltele au venit tocmai ca urmare a unor acumulări îndelungi, când părea că „mămăliga” nu va exploda niciodată. Ba da, a explodat și, din nefericire, de fiecare dată s-a lăsat cu vărsare de sânge.

10 noiembrie 1989 și ce-a mai urmat

În istoria ultimilor trei decenii, am trăit mai multe episoade dramatice. Aș evoca mai întâi violențele din 10 noiembrie 1989, când un grup de protestatari a luat cu asalt sediul ministerului de interne sovietic, condus pe atunci de Vladimir Voronin, viitorul președinte comunist al Moldovei independente.

Gorbaciov slăbise „șuruburile” cu perestroika, mișcări de stradă informale aveau loc pe cuprinsul întregului imperiu: la Vilnius, Riga, Tbilisi, Baku… Și la Chișinău, ambarcațiunea PCUS se clătina tot mai amenințător, intelectualii, studenții, populația urbană își cereau drepturile împotriva unui regim cleptocratic. Atunci a răsunat prima dată sloganul „Jos Mafia!” și au fost formulate revendicările de ordin național.

Revolta din 10 noiembrie 1989 a urmat protestelor față de aniversarea revoluției bolșevice din 7 noiembrie 1917 – ritual obligatoriu de legitimare a regimului sovietic –, când manifestanții anticomuniști blocaseră blindatele sovietice în plin centrul Chișinăului și câțiva dintre ei fuseseră arestați.

Pe 10, seara, ne-am pomenit și noi, câțiva scriitori-editori, în mijlocul unei manifestații violente. Am văzut o mașină a miliției incendiată în fața Teatrului Național (pe atunci se numea „Pușkin”) și adevărate lupte de stradă lângă clădirea MAI, care ardea și ea la parter. Se trăgea cu gloanțe de cauciuc, probabil, pentru că răsunau pocnituri puternice. Apoi milițienii au aruncat grenade cu gaze lacrimogene și am inhalat și eu o bună doză de „Ceriomuha”, cum se numea substanța pulverizată, care îți umplea instantaneu fața de lacrimi de nu mai puteai respira și nici vedea nimic.

Demonstrațiile anticomuniste cu tricolor românesc deveniseră o obișnuință în acei ani la Chișinău. Oamenii se adunau în fața statuii lui Ștefan cel Mare și de acolo porneau în marș zgomotos spre sediile regimului.

Însă Revoluția Română, pe care am urmărit-o cu sufletul la gură, a întrecut tot ceea ce știam în materie de cruzime și sacrificiu. „Vom muri și vom fi liberi”, s-a strigat la București în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, și „Cine a tras în noi după 22?”, când Ceaușescu nu mai era. Apoi, manifestația anticomunistă din Piața Universității, mineriadele… Enigme nedezlegate nici până azi. Unii dintre cei care ar fi putut să livreze răspunsuri au murit, alții, care au dat ordine, își consumă tihniți „nesimțita” pensie de stat.

Revoluția basarabeană s-a sfârșit cu războiul din Transnistria, din 1992, care a provocat prima restaurație neocomunistă, în 1994, pe fundalul sărăciei tot mai accentuate a celor mulți și al îmbogățirii burgheziei roșii.

Crimele regimului Voronin

La 5 aprilie 2009 am avut cu toții sentimentul că am fost furați la urne, mai ales că sondajele erau favorabile opoziției. Protestele au început în după-amiaza zilei de 6 aprilie, luni, și au luat amploare a doua zi, în Piața Marii Adunări Naționale. Manifestația a degenerat destul de repede în acte de violență provocate de un grup de indivizi cu rucsacuri în spate și fețe acoperite, care au atacat poliția masată în fața președinției și la sediul parlamentului. Doi tineri, numele lor e bine cunoscut, s-au strecurat și au arborat steagurile României și ale Uniunii Europene pe acoperișul președinției și al parlamentului. În mod suspect, forțele de securitate nu le-au împiedicat „actul temerar”.

Secvențele video de mai târziu au dovedit că a fost o diversiune, un pretext pentru a lansa acuzații la adresa României și Occidentului că ar fi orchestrat o lovitură de stat la Chișinău. În timpul atacului asupra sediilor parlamentului și președinției, cineva a distrus originalul „Declarației de independență” a Republicii Moldova. Semnificativ pentru răspunsul la întrebarea: cine au fost autorii puciului, cui i-a folosit?

În seara aceleiași zile de 7 aprilie a urmat represiunea, vânătoarea de studenți pe străzile orașului. Moartea lui Valeriu Boboc, un tânăr ucis în bătaie de polițiști chiar în fața Guvernului. Tortura din „coridoarele morții”, din comisariate și judecățile sumare în stil stalinist. Tot atunci, în condiții neelucidate, au mai murit trei și apoi alți doi tineri.

Alunecarea Moldovei spre o dictatură de tip Lukașenko părea inevitabilă. Venirea la Chișinău a lui Javier Solana, pe atunci responsabilul pentru afaceri externe al UE, a adus destinderea dorită, iar în scurt timp, la alegerile parlamentare anticipate din 29 iulie 2009, au câștigat partidele pro-europene.

Concluzii provizorii

Revoluțiile sângeroase din România și Republica Moldova au două lucruri în comun: 1. Nu se cunosc autorii violențelor și asasinatelor iar cei dovediți au scăpat basma curată. Călăii de la 7 aprilie, înalți funcționari ai MAI, au fost cu toții exonerați de vină, avansați în grad sau au fugit în străinătate. Voronin, fostul lor șef, e bine mersi, deputat în actualul parlament de la Chișinău; 2. Clădite pe o crimă originară, neelucidată și nepedepsită, revoluțiile de pe cele două maluri ale Prutului au fost pervertite, mânjite, au produs o imensă frustrare și un fel de resemnare tipică acestui colț de lume, în care binele ne-a fost livrat în doze mici, cât să ne țină în viață. Sau nici măcar atât.

În România, după ‘89, am avut o domnie aproape neîntreruptă a foștilor comuniști, revopsiți în democrați. În Basarabia, Alianța pentru Integrare Europeană, adusă la putere prin sacrificiul tinerilor protestatari de la 7 aprilie, a sfârșit prin a degenera în „statul captiv” al lui Plahotniuc, ajutat de Dodon.

Istoria a mers înainte. Victoria electorală a Maiei Sandu și a PAS, în 2020 și în 2021, reprezintă continuarea mișcării anticomuniste de la 7 aprilie 2009. Este o revoluție pașnică, pro-română și pro-europeană, o revoluție „de sus în jos”, căreia nu i se mai pot opune decât agresiunea lui Putin în Ucraina, slăbiciunile actualei puteri și, aș mai adăuga, „revolta fondului nostru ne-latin”, viciat de o prea multă conviețuire cu Răul totalitar.