Dirijorul moldovean Cristian Spătaru, laureat în cadrul concursului Guido Cantelli: „Nu este o realizare, ci reprezintă mai degrabă o mare șansă în viață”

Dirijorul Cristian Spătaru, originar din R.Moldova, a luat mai multe premii la un concurs internațional care a avut loc recent în Italia. Mai exact, este vorba despre concursul înființat în memoria distinsului dirijor italian Guido Cantelli. Deși printre cei premiați anterior se numără dirijori renumiți, tânărul moldovean spune că premiul Cantelli este mai mult o șansă decât o realizare, aducând responsabilitatea de a-l reprezenta în continuare.

În acest an, juriul a decis să nu acorde premiul întâi. Astfel, locul doi a fost ocupat de Cristian Spătaru, iar locul trei de dirijorul britanic Toby Thatcher. În același timp, tânărul moldovean care face în prezent naveta între Austria și România a mai luat premiul oferit de administrația orașului Novara, acolo unde a avut loc ultima etapă a concursului, și cel al studenților conservatorului din oraș.

„Această competiție este pentru Italia, poate, cea mai importantă, iar renumele îi este destul de mare fiindcă printre câștigători s-au enumerat dirijori care astăzi sunt legende, cum ar fi Riccardo Muti, care este un dirijor italian arhicunoscut, monument în viață. Aceste nume dau prestigiu concursului. Este o onoare, în primul rând, să fii selectat din sute de aplicanți, iar să mai câștigi un premiu acolo, să stai de vorbă cu membrii juriului, care sunt dirijori profesioniști și directori de operă, dar și cu orchestra care a fost fondată acum 150 de ani este o onoare și mai mare”, afirmă Cristian.

Tânărul dirijor și compozitor consideră că toată experiența care „face concursul” nu este doar premiul sau competiția în sine, ci este mai degrabă dialogul, schimbul de idei asupra muzicii.

„La început nu prea credeam că am șanse fiindcă eu cunosc colegii care au fost selectați și sunt tineri care au deja, cel puțin, începuturi de cariere și un sezon muzical în Franța, Marea Britanie, Italia sau Germania, deja stabilit. Eram fericit și doar să-i cunosc. Membrii juriului ne-au filtrat într-un astfel de mod și le-a plăcut anumite aspecte pe care nu le-aș fi putut prezice”, susține dirijorul.

Totodată, Cristian susține că premiile obținute la concurs „nu sunt o realizare, ci mai degrabă o mare șansă în viață”, care ar putea „să-i deschidă ușile”.

„Trebuie să porți această șansă ca pe o figurină de cristal, foarte atent, fiind profesionist până în ultima secundă”, punctează el.

Acesta mai afirmă că este mai importă confirmarea continuă a premiului, care reprezintă mai degrabă un „mic detaliu pe costumul de concert” cu care iese în fața publicului.

„Oamenii uită repede și vor de fiecare dată reconfirmări, vor senzații și să-i recucerești, ca într-o relație. Relația între două persoane sau între artist și public este foarte asemănătoare”, spune Cristian.

Fiind primul moldovean care și-a făcut studiile la Universitatea de Muzică și Arte din Viena și totodată, primul dirijor din spațiul românesc care a fost distins în cadrul concursului Guido Cantelli, Cristian Spătaru și-ar dori să poată să încurajeze tinerii talentați din R. Moldova ca să găsească curajul să-și continue studiile și să-i calce pe urme.

„Vreau să dăruiesc tot mai multă dragoste față de această muzică publicului și oamenilor care încă nu sunt interesați. Mai ales la noi, unde încă se doarme în acest sens, suntem în hibernare. Nu vreau să rup legătura cu R. Moldova. Trebuie să ne simțim înconjurați de cultură, pentru a nu ne permite să degradăm. Dimpotrivă, să crească conștiința comună și curiozitatea față de lumea de lângă noi, adică de Europa, care are deja bazele sociale și culturale, care are în ADN simțul de a se cultiva în continuu, fie asta teatru, operă sau balet”, remarcă dirijorul.

De-a lungul celor douăsprezece ediții ale sale, premiul Cantelli a numărat printre laureați tinere talente care mai târziu au devenit dirijori importanți, precum Eliahu Inbal (1963), Riccardo Muti (1967), Adam Fischer Lothar Zagrosek (1973), Hubert Soudant (1975) și Donato Renzetti (1980).