Rău de război
Războiul… Un mai mare rău pe Pământ nu poate fi. Războiul nu poate fi justificat în niciun fel! Doar atunci când ești nevoit să te aperi, doar atunci când ești atacat mișelește, la mijloc de noapte sau în plină dimineață, când somnul copilașilor e mai dulce, mai plin de vise colorate!
Nici în cele mai negre vise nu-mi închipuiam că peste ani, pe acest pământ pașnic va izbucni un război. Dar, mai ales, că acest război va fi pornit de către cei care au trecut prin urgia conflictelor militare și au simțit prin propria soartă imensa povară a distrugerilor de vieți omenești. După cum nu mi-am închipuit vreodată că rușii, cei pe care-i consideram prieteni, vor veni cu foc distrugător asupra noastră. Și credeam că el, acel conflict din 1992, va fi ultimul aici, în Europa. Dar n-a fost să fie…
Sunt o persoană sentimentală, foarte sentimentală. Și atunci când am văzut la știri cum în țara vecină plâng copiii, cum mamele strigă disperate după ajutor, fugind pe străzi, în încercarea de a-și adăposti copilașii, nu-mi puteam stăpâni lacrimile. După cum cu greu o fac și acum, când scriu aceste rânduri…
Sigur, m-am întrebat, de ce? Care este rostul acestui măcel? Care e rostul să trimiți la moarte sute, mii de tineri? Care e rostul să irosești miliarde, în loc să le folosești pentru bunăstarea poporului tău? Și mai mult mă doare în povestea asta faptul că acest război a fost încurajat de către toată conducerea Rusiei, din care fac parte și femei! Oare de ce ele, aceste ființe care știu cât de greu e să dai viață, să crești, să educi un copil, nu s-au împotrivit declanșării războiului?
Dar nu toți rușii sunt la fel ca cei care sunt la cârma Rusiei. Oamenii cu rațiune au ieșit la proteste în toate regiunile, cerând oprirea imediată a războiului. Anume a războiului și nu a „misiunii speciale”, după cum este catalogată această vărsare de sânge nevinovat de către autoritățile ruse. Sute de oameni au fost arestați și aruncați în beciurile poliției, printre ei fiind și femei cu copii care plângeau, întrebându-și mamele: „Oare nu ne vor omorî? Ne vor da drumul?” Cum să reușești să-ți stăpânești lacrimile, când vezi așa ceva?
Sau acel copilaș ucrainean care își întreba mămica, înainte de culcare, ascunși într-un buncăr: „Mămico, dar oare mâine eu mă voi trezi?” Oare cei care au pornit această vărsare de sânge văd asta?
Rusia învinuiește Ucraina de genocid. Ca și cum ucrainenii își bat joc de rușii din țara lor și le încalcă drepturile. Părerea mea personală, în acest context, este că ucrainenii, pur și simplu, și-au dorit ca toți cei care locuiesc în țara lor să le cunoască limba, să le respecte Legea! Atât. Cum poți numi asta genocid? Probabil, cei de la cârma Rusiei trebuiau doar să le spună: învățați limba, dragilor! Și respectați legile! Tot așa cum o fac toți cei care vin în Rusia! Dar nu! Acest „sindrom al fratelui mai mare” a întrat adânc în conștiința vecinilor Ucrainei, probabil încă de pe vremurile primului țar al lor! Și asta nu e nimic altceva decât o boală, o boală incurabilă.
Încă un fapt real care mă uimește este cel că rușii ucraineni, vizați de bombardamente și distrugeri, nu se refugiază în țara lor de origine, dar fug în alte țări, în țări străine. Cum poate fi numit acest fenomen?
Poporul ucrainean, în aceste clipe extrem de grele, este ca niciodată foarte unit, apărându-și Patria cu o dârzenie nemaivăzută! Și printre ei sunt cetățeni de diferite naționalități care, pur și simplu, își apără necondiționat acel loc drag, unde au fost primiți cu dragoste, unde s-au născut, și-au crescut copiii! Le doresc ca această urgie să se termine cât mai curând, iar pe întinsul lor plai să revină PACEA!
Valeriu URSCHI, locotenent-major de poliție (r), veteran al războiului pentru Independența R.Moldova, Cotiujenii Mari, Șoldănești
