Cum am fost repatriați de Ziarul de Gardă
În chiar primele zile de război, de frica bombardamentelor, mai multe familii din Odesa ne-am refugiat în R. Moldova. Nu a fost simplu și nici ușor. Fiecare și-a luat de acasă strictul necesar și, ciocnindu-ne de mai multe probleme, am ajuns la punctul de frontieră Palanca, de unde am fost preluați de voluntari și, organizat, am fost transportați departe, tocmai la nordul R. Moldova, în orașul Edineț, unde am fost cazați într-o casă de rugăciuni.
Acolo am cunoscut atâta grijă și atenție, încât nu am fi plecat niciodată de la ei, dacă nu am fi lăsat acasă, la Odesa, în Ucraina, oameni apropiați. Din cauza unor probleme de sănătate, care făceau imposibile deplasările unor părinți, bunei, în vârstă sau cu dizabilități, am acceptat pe moment despărțirea, cu gândul că războiul se va încheia degrabă și noi vom reveni pe la casele noastre.
Așa cum sfârșitul războiului pare încă departe, iar apropiații noștri, rămași acasă, se descurcau tot mai greu fără ajutorul nostru, am decis să revenim acasă, deși în nesiguranță.
Săptămâna trecută, noaptea de miercuri spre joi, a fost foarte grea pentru noi. Aflasem că apropiații noștri de la Odesa terminaseră medicamentele, că nu avea cine ieși în oraș ca să caute medicamente, nu mai avea cine să le aducă de mâncare, așa că am decis să plecăm spre casă, chiar dacă nimic bun nu ne aștepta în Ucraina.
Joi dimineață, abia trecuse de ora 6.00, când am telefonat la numărul de telefon 068322226, primul care îmi apăruse în google.com, unde am dat la căutare „Ajutor pentru refugiații din Ucraina”. Am sunat și am spus că suntem un grup de 15 persoane, dintre care 9 sunt copii, și trebuie să ajungem cât mai curând acasă, la Odesa, pentru că apropiații noștri au probleme de sănătate și nu se pot descurca fără noi.
Vocea din telefon m-a întrebat unde mă aflu și dacă eu telefonez special la redacția Ziarul de Gardă. Nu auzisem de acest ziar, nu cunosc aproape nimic despre presa din R. Moldova. Așa și am spus, că am telefonat căutând ajutor pentru repatrierea noastră acasă. Vocea de la telefon ne-a promis să revină în scurt timp cu informații. Așa a și fost. Peste puțin timp, ni s-a spus că vom fi contactați de persoane care se ocupă de organizarea serviciilor de transport pentru refugiați. Primul apel a venit de la 080080011, după care ne-au sunat pe rând mai multe persoane, inclusiv de la Ziarul de Gardă. În câteva ore, ni s-a spus să fim gata de plecare a doua zi, la 6.00 dimineața. Așa s-a și întâmplat. În dimineața următoare, un autocar comod ne-a luat de la Edineț și ne-a dus până la Chișinău, de unde am plecat spre Odesa.
Pe parcursul deplasării noastre, am fost mereu contactați de Ziarul de Gardă, care vroia să se asigure că drumul nostru e fără primejdii.
Am ajuns acasă și am fost întâmpinați cu atâta dragoste, încât m-am gândit că, de nu ar fi fost război, poate nu aș fi știut cât de mult înseamnă dragostea familiei, susținerea celor apropiați. Seara, am fost iarăși contactați de ZdG, iar eu am trimis o poză cu grupul nostru pornind la drum de la Edineț spre Odesa. Poate nu aș fi știut niciodată cum pot reacționa oameni absolut necunoscuți, cum au fost cei de la Ziarul de Gardă, cum au fost voluntarii care ne-au ajutat… Nu am fi știut că lumea e plină de oameni buni și niciun război nu ar putea să oprească eforturile lor de a-i ajuta pe cei care se descurcă mai greu.
Mariana Kuzmenko, Odesa, 20 martie 2022
