Principală  —  Ştiri  —  Social   —   Camionistă pe timp de pandemie:…

Camionistă pe timp de pandemie: „Acum, nu e cazul ca noi să cedăm…”

Cristina Pruteanu este șofer de TIR în Italia. Pe timp de pandemie, ea și colegii săi continuă să livreze materie primă la fabricile unde, mai apoi, se produc sticle pentru apă, ulei, medicamente, conserve. Zilele trecute s-a întors din Franța, iar următoarea destinație a Cristinei este Germania, unde duce clorură de calciu pentru o firmă care produce pastile pentru deumificatoarele din spitale. Datorită șoferilor ca ea, produsele din magazine și farmacii continuă să apară pe rafturi în perioada de carantină. Cristina ne-a povestit cum rezistă și se protejează șoferii de TIR în aceste zile, fiind atât de expuși la posibile riscuri. 

  • Ce s-a schimbat în activitatea șoferilor, odată cu pandemia de coronavirus? 
  • Ei bine, alatăieri m-am întors din Franța și se simțea că și ei au început să se uite mai serios la problemă. Eu lucrez la o firmă italiană, dar muncesc și pe extern, tranzitez Germania, Franța, Belgia, Austria, Olanda, Elveția. Acum, sunt restricții mai multe, mai ales în Italia. Guvernul a stabilit câteva reguli pe care lumea trebuie să le respecte. Din păcate, noi fiind pe străzi, vedem că sunt persoane ignorante, care trec peste aceste reguli, iar o bună parte din ei sunt tocmai bătrânii. Și ne pare rău de asta, că ei sunt cei mai sensibili la acest virus. Mă uitam că multă lume pleca, la începuturile pandemiei, cu schiurile deasupra mașinii în Franța, când acolo încă nu erau restricții. Mulți au migrat de la nord la sud, unde sunt zone turistice. Zona în care mă aflu eu acum e una dintre acestea. Când am fost azi la cumpărături, vânzătoarea mi-a spus: „atâta lume a venit de la nord încoace și ne-a pus în pericol”. Deci, riscul s-a extins. Sincer, este panică, mai ales prin zona de nord. Am descărcări multe acolo și văd asta. 
  • Dar dvs. cum vă protejați?
  • Mască, temperatura măsurată permanent. Sincer, îmi vine să plâng, pentru că ceea ce trăim noi acum sunt scene pe care le vedeam prin filme, unde arătau că bomba biologică acuș va exploda și va infecta apa, va infecta circuitul de aerisire prin metrouri și tot așa. Noi eram conștienți că după 180 min. se termină filmul și totul revenea la normal. Acum, după aproape 2 săptămâni de când situația s-a agravat, vorbeam cu colegii mei că începem să cedăm și noi, pentru că cu noi nimeni nu vorbește, deși suntem în prima linie: „mergeți, duceți, descărcați”. Astfel, la descărcări la fabrici, adesea nu mai avem voie nici să coborâm din mașină. Eu duc materie primă pentru sticlă, PET-uri, iar ca să descarc, trebuie să stau lângă mașină, pentru că e mașină cu presiune, trebuie să ridic cisterna sus, e mai complicat… dar cei care sunt cu prelatele, cu frigider, practic nu au voie să coboare. Stresul e mare. Suntem limitați pe cât de mult posibil în orice mișcare. Ne e frică să intrăm să facem băi acolo unde ni se permitea înainte, pentru că nu știm ce găsim. Sincer, stăm cu sticlele de apă și la sfârșit de zi de muncă, parcăm într-un loc ferit și facem baie din acele sticle. Începem acum să intrăm în panică și noi. Printre colegii de la alte firme sunt șoferi infectați. Statul și italian, și al nostru, garantează că mărfurile nu vor lipsi, dar eu spun altceva – cum poți garanta asta? Nimeni nu a venit să vorbească cu noi, decât abia săptămâna asta. Anterior, nimeni habar nu avea. Dacă 20% din șoferi se îmbolnăvesc, cum garantezi omului că vor fi de toate? 
„Camioniștii, eroii noștri”. Foto: Cristina Pruteanu
  • Nu vi se distribuie măști și dezinfectante?
  • Firmele ni le dau. Acestea nu prea se mai găsesc în vânzare. Stocurile sunt limitate. Mie mi-au dat de două ori, acolo unde m-am dus să descarc, dar așa ni le asigură firma. Sau întorc banii la salariu, dacă le cumărăm noi. Într-un fel sau altul, simțim și noi pericolul și căutăm să ne ferim. 
  • Rudele dvs. cum se descurcă? 
  • Mama mea are 65 de ani, am adus-o din Moldova încoace și stă cu copiii mei. Azi m-a sunat și plângea. E tare preocupată. Mi-a zis că dacă, Doamne ferește, i se întâmplă ceva, nu vrea să moară pe pământ străin. Frica e mare. Ei ne liniștesc, dar eu mă simt norocoasă doar că pentru aici medicina și abordarea medicilor e alta. Dar, sunt multe persoane care au decedat, iar ambulanțele nu fac față chemărilor. Nu știm cât o să rezistăm. Eu, de exemplu, mi-am scris pe camion, ca o încurajare atât pentru mine, cât și pentru cei care mă văd – „Io resto a guidare”, adică eu rămân să conduc. Într-un mod sau altul sunt mândră că reușesc, prin meseria pe care o am, să ajut în această perioadă grea, pentru că atunci când am venit aici, noi aveam nevoie de Italia și Italia ne-a primit cu toate greutățile pe care le-am avut. Acum, nu e cazul ca noi să cedăm. Eu nu voi ceda. Cum era în fața altarului – până când moartea nu ne separă. Deci, până când virusul nu mă oprește. În fața camionului mi-am scris că eu rămân să conduc, iar pe spatele camionului – „Andra tutto bene”, adică totul va fi bine. Și merg înainte. 
  • Dar colegii?
  • Mulți șoferi se tem să se ducă acasă, să nu ia virusul de pe acolo și să nu mai poată lucra. Mulți preferăm să rămânem pe camioane. Trăim cu speranța. Eu sunt optimistă, dar realizez că e ceva care ne depășește. Acum, nu ne dă afară nimeni de la muncă, dar nici nu ne obligă să rămânem. Deci, noi alegem benevol să muncim. În orice caz, e greu să alegi ce categorie de transportatori să oprești, că toate-s legate una de alta. E un șofer cunoscut printre noi. El zice: „Nu uitați că ne avem unii pe alții, suntem singuri”. Și cam așa e. Eu nu mi-am văzut copiii de trei săptămâni, dar încercam zilele trecute să calmez un coleg panicat. Vorbim și noi de una și alta, iar la final ziceam că va fi, totuși, bine. Mergem înainte. Așa ne susținem. Altă susținere nu avem. 

Citiți interviu integral cu Cristina Pruteanu în următorul număr ZdG.