„Spun fără rușine”: un proiect fotografic despre hărțuire și consimțământ în R. Moldova

Fiecare a patra femeie din R. Moldova a trecut printr-o experiență de hărțuire. Ecaterina Verbițcaia este una dintre ele. Drept răspuns la indiferența celor din jur, ea a inițiat primul proiect despre consimțământ din R. Moldova – cires.info. Acum acesta găzduiește proiectul fotografic „Spun Fără Rușine”, care dă voce persoanelor care au trecut prin hărțuire, cu scopul de a reduce stigma în jurul acestui subiect.

Proiectul C.I.R.E.S. (Conștient, Informat, Reversibil, Entuziasmat, Specific) s-a născut dintr-o nevoie pe care Ecaterina o simțea atât personal, cât și la nivel de societate. „În Moldova o problemă atât de gravă ca violența de gen e complet ignorată de profesori, părinți și autorități locale. Cuvântul „consimțământ”, în cel mai bun caz, îl poți auzi doar în domeniul medical sau juridic”, susţine ea. 

În opinia sa, una dintre cauzele hărțuirii este lipsa educației și tabuizarea discuțiilor despre acest fenomen. „Și atunci, dacă sistemul de învățământ nu se grăbește să introducă aceste teme în școală, cine o să vorbească despre consimțământ cu tinerii, dacă nu noi?”.

„Probabil nici nu mi-am dat seama că e hărțuire…”

Proiectul fotografic „Spun Fără Rușine” s-a născut la inițiativa fotografei Elena Sirețanu. Ea s-a inspirat din activitatea activistei britanice Eliza Hatch și seria ei de fotografii „Cheer Up Luv”. Elena și Ecaterina colaborează pentru a combate stigmatizarea persoanelor care au trecut prin violență sexuală. 

„După ce am lansat apelul pe rețelele de socializare, oamenii au început să ne spună istoriile lor despre hărțuire, fără a fi nevoie să rugăm sau să convingem pe cineva. Au fost persoane care, deși voiau să împărtășească istoria lor, au avut rețineri să apară în public. Le-am asigurat că putem să păstrăm mărturia lor anonimă și să facem în așa fel încât fața lor să nu apară în poze”, explică Ecaterina. 

Mesajele primite de către echipă arată că nu întotdeauna este evident pentru cineva, când este vorba de hărțuire. Laura, care a trecut printr-o asemenea experiență  în timpul stagiului de practică la medicină, spune: „Nu sunt sigură că eram conștientă de gravitatea situației în care mă aflam, probabil nici nu mi-am dat seama că e hărțuire, asta am descoperit-o mai târziu”. O altă tânără, care a trecut prin abuz în propria căsătorie, zice: „Am aflat despre acest tip de violență – stealthing, de pe pagina cires.info: când bărbatul își scoate prezervativul în timpul actului sexual, fără înștiințarea partenerei”. 

Prin publicarea acestor istorii cu fotografii pe rețelele de socializare, proiectul speră să încurajeze discuții privitor la hărțuirea sexuală și să arate că asta se poate întâmpla cu oricine, în încercarea de a combate astfel tendințele de blamare a victimelor.

Legea nr. 121 cu privire la asigurarea egalității definește hărţuirea drept orice comportament nedorit care conduce la crearea unui mediu intimidant, ostil, degradant, umilitor sau ofensator, având drept scop sau efect lezarea demnității unei persoane. 

De asemenea, potrivit Codului Penal al R. Moldova, această infracțiune e pedepsită cu amendă în mărime de la 650 la 850 de unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunității de la 140 la 240 de ore, sau cu închisoare de până la trei ani.

Cum arta poate schimba narațiunea în raport cu fenomenul hărțuirii?

Fotografa Elena Sirețanu povestește că lucrul în cadrul acestui proiect a fost ceva mai diferit decât se aștepta. „Deși aproape fiecare fată din Moldova a trecut printr-un fel de hărțuire stradală, am primit mult mai puține mesaje decât credeam”, punctează ea. 

Elena spune că are mult respect față de cei și cele care au decis să-și facă publice istoriile, tocmai pentru că știe, din propria experiență, că acestea sunt lucruri de care nu mai vrei să-ți amintești – „mai ales că, de multe ori, suntem îndemnați să nu atragem atenția sau că asta e ceva normal și nu poți schimba nimic”. 

Cât s-a pregătit pentru ședințele foto, Elena a citit mărturiile și a încercat să  aleagă zona pentru a face fotografiile care să reflecte sau să fie asemănător cu locul unde au avut loc întâmplările. În rest, s-a gândit doar la câteva întrebări, dar a preferat să lase lucrurile să meargă de la sine. 

„Rapoarte ale Națiunilor Unite arată cifre îngrijorătoare despre fetele și femeile supuse hărțuirii în relații intime. Asta nu se întâmplă într-un vacuum. Formele „minore” de abuz sexual public sau lipsa consimțământului sunt serioase, pentru că acestea normalizează misoginia și sunt un fel de poartă spre alte forme de violență”, explică ea. 

În opinia sa, este important ca oamenii, în general, să comunice despre aceste subiecte, să învețe să stabilească limite personale și să le respecte pe ale celor din jur. 

„Desigur, artiștii, având o platformă mai mare, cred că au un fel de responsabilite să abordeze aceste aspecte. 

Totodată, e prea optimist să cred că arta fără acțiuni concrete poate schimba ceva la noi, cel puțin, însă, poate fi un instrument sau un spațiu pentru a aborda experiențele personale legate de agresiunea sexuală, astfel arătându-ne prevalența problemei.

Artiștii mai pot influența narațiunea: în loc să portretizeze supraviețuitorii drept victime definite de trauma lor, ea trebuie îndreptată spre educarea și informarea oamenilor”, sugerează Elena Sirețanu.

Potrivit unui studiu al OSCE, realizat în 2018, aproximativ 950 de mii de femei din R. Moldova, începând cu vârsta de 15 ani, au suferit de o anumită formă de hărțuire sexuală, urmărire cu scop de hărțuire, violență din partea partenerului intim sau violență din partea non-partenerului (inclusiv violență psihologică, fizică sau sexuală). 

Datele mai arată că experiențele de hărțuire sunt mai des răspândite în rândul femeilor mai tinere: celor cu vârsta de 18-29 de ani (63%), celor fără copii (68%) și studentelor (70%). Cercetarea respectivă sugerează că hărțuirea sexuală este privită ca o parte obișnuită a vieții femeilor. 

Psiholog: În 85% din cazuri hărţuirea se produce în faţa martorilor

Psihologul Ana Niculaeș subliniază că actul de hărțuire poate fi comis de un necunoscut, dar și de o persoană din imediata apropiere, cum ar fi un vecin sau un coleg de serviciu. Printre cele mai cunoscute situații de hărțuire sunt actele de intimidare, urmărire, primirea de apeluri, email-uri și vizite nesolicitate, abuz și bullying online, abuz verbal și amenințări. 

„De multe ori, agresorii neagă acțiunile lor și încearcă să inducă ideea că victima este cea vinovată. Efectele imediate care pot apărea sunt îndoiala de sine și chiar autoculpabilizarea victimei. De aceea, devine cu atât mai important să recunoști realitatea prin care treci și să identifici resursele la care poți să apelezi: cercul de prieteni, grupuri de sprijin, psihoterapie, consultanți din domeniul juridic”, punctează Niculaeș. 

Ea adaugă că toată lumea suferă atunci când au loc acţiuni de hărțuire. În schimb, fiecare poate ajuta la stoparea acestora. „În 85% din cazuri hărţuirea se produce în faţa martorilor. Aceşti martori sunt afectaţi de ceea ce văd. Chiar dacă este frică şi nu doresc să se implice, deoarece le este teamă că vor deveni ei înşişi o țintă sau că vor înrăutăți lucrurile pentru persoana hărțuită, aceştia cel puțin pot raporta anonim hărţuirea”, sugerează dânsa. 

În pofida faptului că, din 2010, în Codul Penal al R. Moldova există un articol care ar pedepsi această infracțiune, la raportări, totuși, nu se ajunge decât foarte rar.  

„Discriminarea se ține pe tăcerea victimelor”

Ecaterina Verbițcaia consideră că important e să se discute mai des despre consimțământ și hărțuire, astfel încât problema să devină vizibilă pentru fiecare. 

„Cu cât mai devreme cineva devine conștient de pandemia de viol, cu atât mai multe instrumente vom avea pentru a preveni violența. Acum violența e ceva acceptat și încurajat de societate, începând cu glume misogine și terminând cu blamarea victimelor, în loc făptașii să fie trași la răspundere”. 

De cealaltă parte, psihologul Ana Niculaeș subliniază că adesea trauma psihologică se acutizează, dacă persoana trece printr-un eveniment dureros și când apelează după ajutor nu îl primește –  „atunci nivelul de autoblamare crește și există risc de dezvoltare a unui episod de depresie”. 

În acest context, Ecaterina Verbițcaia mai susţine că de tăcerea victimelor beneficiază doar autorii de abuz și că e nevoie de crearea unor condiții în care victimele să se simtă în siguranță, atunci când povestesc despre episoadele traumatizante prin care au trecut. 

„Discriminarea se ține pe tăcerea supraviețuitoarelor. Așa, abuzatorii pot să-și continue infracțiunile neobservați. Lucrurile se schimbă încet doar datorită oamenilor curajoși. Dar, în același timp, nu ar trebui să existe presiunea ca cineva să-și spună istoria public. Este ceva ce aparține acelei persoane și doar ea decide când și cui să povestească despre cele întâmplate”, afirmă Verbițcaia. 

În prezent, proiectul C.I.R.E.S. își desfășoară activitatea doar în regim online. Însă echipa își dorește să poată ajunge și în afara Chișinăului, unde să facă instruiri și cu părinți, și profesori, ca într-un final să se poată asigura că fiecare tânăr sau tânără din Moldova este conștient(ă) de ceea ce înseamnă consimțământ. 

Conform studiului OSCE menționat anterior, aproape jumătate dintre femeile care au fost hărțuite sexual nu au vorbit cu nimeni despre aceasta, chiar și după cel mai grav incident (47%). 

Aceste femei au afirmat că au putut să se descurce de sine stătător (76%) sau că incidentul a fost prea neînsemnat și că nu le-ar fi trecut prin minte să-l raporteze (14%). 

Totuși, pentru unele dintre ele aveau importanță și alți factori: jenă sau rușine (5%), dorința de a păstra incidentul în taină (4%), credeau că nu ar ajuta (4%). 

Acele femei care au vorbit despre hărțuirea sexuală, cel mai des au făcut-o cu un membru de familie (23%), un prieten (18%) sau un iubit/partener (12%). Foarte rar victimele se adresează la poliție sau la un serviciu specializat după astfel de cazuri.