Principală  —  IMPORTANTE   —   Patru istorii scurte despre oameni…

Patru istorii scurte despre oameni singuri în faţa iernii

Acestea sunt poveştile unor oameni a căror casă au devenit străzile, subsolurile şi parcurile. Mulţi dintre ei au rămas singuri, chiar dacă mai au rude pe undeva prin lume. Mulţi încă speră să nu fi fost uitaţi definitiv. Directoarea-adjunctă a Centrul de găzduire şi orientare pentru persoanele fără domiciliu stabil din Chişinău, Natalia Leu, susţine însă că în prea puţine cazuri situaţia mai poate fi schimbată, pentru că aceşti oameni s-au obişnuit cu modul de viaţă al vagabonzilor.

În camerele Centrului de găzduire a persoanelor fără domiciliu stabil găsim, pe lângă paturi şi dulapuri, crâmpeie din viaţa de dinainte a acestor oameni: la bărbaţi – fotografii vechi, alb-negru, înrămate, la femei – jucării miniaturale de culoare roz. La început timizi, apoi tot mai deschişi, unii dintre ei acceptă să facă un rezumat, subiectiv şi crud, al vieţii lor.

Povestea lui Ivan

Ivan are 54 de ani şi a locuit cu părinţii săi până să le fi fost luată casa înapoi, în proprietatea statului. După moartea părinţilor, bărbatul a rămas singur. A lucrat o vreme în calitate de hamal, ajutând la strâns gunoiul de prin oraş, însă tot nu avea unde să locuiască. Şi-a dus traiul pe drumuri încă de pe atunci.

Ivan a stat trei ani închis, după ce a furat dintr-un magazin. Spune că nu își dorește să revină acolo

„Când erau friguri sau ploi mari, dormeam prin subsoluri. Mă mai ofeream să ajut pe alţii să scoată apa din subsoluri şi ei îmi dădeau mere sau altceva de mâncare. Totuşi, nu mă lăsau să rămân să dorm în subsol. Aşa şi am trăit. Acum, stau aici”, spune bărbatul.

Adaugă că iarna e mai greu decât vara, când poate dormi aproape oriunde pe afară. Iarna încearcă să se mai furişeze prin subterane, dar cel mai des i se spune să se care de acolo. Cât despre mâncare, se duce să ajute ba pe unul, ba pe altul în schimbul unei pâini sau a unui pachet cu lapte. „Îmi vine să mă duc să mă culc direct pe scările Parlamentului. Am lucrat, apropo, odată la unul de-al lor, la Ghidighici, unde puneam plăci de marmură pe scările astea scumpe de pe proprietatea lui privată. Şi cum spuneam, adesea mă gândesc că m-aş pune chiar acolo, pe scările clădirii şi aş întreba ce să fac cu mine şi unde să mă duc, să îmi zică ei, că eu nici încolo, nici încoace nu pot sta. Las’ să-mi dea de lucru, că eu muncesc, cu sănătatea stau bine. Să-mi dea o cameră şi eu muncesc”, enumeră cu fermitate Ivan.

Cea mai mare grijă a lui e să nu ajungă din nou la închisoare. Acolo, a stat trei ani, după ce a furat de-ale gurii dintr-un magazin, spune bărbatul. După ce a ieşit, zice el, nu a mai făcut aşa ceva.

„Şi acum mă gândesc că mai rău fac cei care omoară. Dacă aşa de tare ţi-e foame, te duci la magazin, iei ceva, te prind şi te iau la închisoare, acolo dau de mâncare. Că sunt şi de prin Parlament care… dar oare noi avem aceeaşi lege pentru toţi? Nu-i chiar aşa, nu? Câteodată mă ia ciuda. Mă gândesc pentru ce oare am lucrat eu la viaţa mea, că am muncit şi la o fabrică de produse chimice. Dar, asta e – cu dreptatea cam greu în ţara asta”, mai spune Ivan.

Nu a fost căsătorit niciodată, pentru că, în opinia sa, asta nu-i de el. Deşi, îşi aminteşte de o fostă iubită cu care ar fi vrut să înfieze un copilaş. Crede că asta ar fi schimbat multe în viaţa lui, dar cum nu a fost să fie…

De curând, Ivan a mers să se înregistreze pentru a-şi găsi de lucru şi speră că îi va reuşi.

Povestea lui Iurie

Iurie se află la Centru din luna decembrie a anului trecut. Este fost militar și e în căutare de lucru

Iurie are 56 de ani şi se află la acest adăpost din luna decembrie, după ce a rămas fără apartament. Anterior, a muncit în Rusia, iar după ce părinţii i-au murit, sora mai mare a vândut locuinţa şi a plecat într-o direcţie necunoscută. Întors acasă, s-a trezit pe drumuri. Nici măcar din lucrurile personale nu prea i-a rămas ceva. I-au oferit de la adăpost nişte lucruri de primă necesitate.

Bărbatul spune că încearcă să-şi găsească un post de muncă, însă vârsta, cât şi gradul de invaliditate, nu-i prea ajută în acest sens. „Acum îi angajează doar pe cei tineri, până la 40 de ani. Oriunde aş merge, oricât aş ruga, mi se spune că angajează doar tineri. Ştiţi, e greu să găseşti un post de muncă bun, mai ales că am această vârstă”, spune Iurie.

Între timp, îşi ocupă felul acesta ciudat de libertate ajutând administraţia Centrului la curăţat zăpada sau citind. Preferă cărţile despre militărie, întrucât şi el e fost militar, acum în rezerva armatei ruse. Conchide, totuşi, că la Centru zilele se scurg la fel, fie ele de sărbătoare sau obişnuite.

Povestea lui Ion

Ion a crescut la orfelinat. Un bărbat i-a promis de muncă în Rusia și, timp de 8 ani, a primit doar 3 mii de lei

Ion are 37 de ani şi se află la Centru de un an şi trei luni. A crescut la orfelinat, a făcut o şcoală profesională, apoi un bărbat l-a luat să lucreze în Rusia, cu promisiunea de a-l ajuta să îşi perfecteze actele. „Haidem, eu îţi plătesc, totul va fi bine”, i-ar fi zis acela. Ion afirmă că, în 8 ani de muncă la strâns mere, nu a primit decât 3 mii de lei.

Cu ajutorul unui localnic, a reuşit să fugă de acolo. Când trecea prin Ucraina, a fost lovit de o maşină. Aşa a ajuns la Primăria Chişinău, cerând să fie ajutat, iar ulterior la Centrul de pe str. Haltei. Acum este examinat de o Comisie, urmând să ajungă la un azil.

Îşi doreşte ca lucrurile să se aranjeze bine pentru el în viitor, iar între timp, îngrijeşte de alţi rezidenţi ai Centrului şi cutreieră împrejurimile cu un camarad din aceeaşi cameră.

Povestea Tatianei

Tatiana zice că a fost părăsită de fiul ei, care a plecat în SUA, și că nu are alte rude care s-o îngrijească

Tatiana are 52 de ani şi se află la Centru de găzduire a persoanelor fără domiciliu din luna noiembrie. Vreme de 12 ani, femeia a muncit la un centru comercial din Chişinău, fiind vânzătoare, apoi – magazineră.

Povesteşte că fiul ei a plecat peste hotare, lăsând-o fără nimic, ne-explicându-i nimic. Înainte de aceasta, locuiau în apartamentul nurorii sale. Un timp, femeia a reuşit să se întreţină din pensie, închiriind o cameră cu 500 de lei. Apoi, proprietarul i-a cerut mai mulţi bani, iar ea nu a avut de unde să-i dea. „Am stat o vreme la unii cunoscuţi, apoi la alţii şi, într-un final, am venit aici”, explică Tatiana.

Pe pat, are un roman şi nişte pagini cu integrame. Spune că, la Centru, cu acestea îşi ocupă timpul. Uneori, mai priveşte televizorul sau iese să se plimbe pe afară.

„Cred că, până în aprilie, pot rămâne aici. Pe urmă, voi vedea ce fac”, încheie Tatiana.

Cum ajung oamenii străzii la Centrul de găzduire temporară

Centrul de găzduire pentru persoanele fără domiciliu este o instituţie socio-medicală bugetară, finanţată de Primăria Chişinău. Aceasta oferă cazare temporară persoanelor aflate în dificultate sau persoanelor cu venituri foarte mici.

Oamenii străzii sunt transportaţi aici de Poliţie sau de Serviciul de Asistenţă Medicală. Directoarea adjunctă a Centrului menţionează că sunt persoane care vin din proprie iniţiativă la această instituţie. „Există un anumit număr de beneficiari care revin în perioada rece a anului. Apoi, mai sunt beneficiarii recent ieşiţi din penitenciare, foşti copii ai orfelinatelor, care au atins vârsta majoratului. Oferim servicii de asanare, de prim ajutor medical, le dăm haine curate şi câte un set de lenjerie de pat. De asemenea, se oferă asistenţă socială, suport informaţional-juridic şi fiecare caz este evaluat în parte”, susţine Natalia Leu.

Ea subliniază că sunt şi persoane care vin la acest Centru doar pentru o zi şi apoi pleacă, întrucât nu pentru toată lumea cazarea aici poate părea cea mai bună opţiune. „Este un regulament pe care trebuie să-l respecte, sunt nişte obligaţiuni, iar o mare parte dintre ei sunt deprinşi cu modul de viaţă al boschetarilor şi e foarte greu să îi schimbe. Poţi schimba un copil, dar pe cineva care are 60-70 de ani – nu prea”, indică directoarea adjunctă.

Tot ea afirmă că cele mai frecvent întâlnite vicii ale oamenilor străzii sunt dependenţa de alcool şi de narcotice. „Asta se tratează foarte greu. E mai uşor pentru cei care au acte, pentru că se poate îmbina tratamentul psihologic cu cel medicamentos. Dar, iarăşi, trebuie să le fie schimbat mediul. Pentru cei care nu au domiciliu, e foarte greu să iasă din acest cerc”, conchide Natalia Leu.

În prezent, capacitatea Centrului de găzduire a persoanelor fără adăpost este de 70-100 de persoane.