Oamenii vii din cimitir

Cimitirul “Sf. Lazăr” din Chişinău. Zilele reci alungă vizitatorii grăbiţi. Undeva în mijlocul cimitirului, însă, e mişcare. De după un morman de pământ proaspăt se aude un “hîî”, însoţit de scrâşnetul hârleţului. Hârleţul muşcă supărat felii mari din pământul rece. Groparul Ilie aruncă feliile în tăcere, icnind doar.

Urmărește ZdG în Google News Adaugă ZdG ca sursă preferată

De dimineaţă zoreşte cu săpatul, nu mai are mult şi termină o nouă căsuţă de veci. Mâinile lui viguroase cresc mormane de pământ la suprafaţă, în timp ce el face paşi spre adânc. Broboanele de sudoare se preling pe faţa brăzdată de cute adânci, apoi picură peste feliile de pământ. Dar e nevoie de mai multă apă. Colegul lui, Tudor, e dus după apă. “Pământul e tare, şi pentru a ne uşura munca, îl înmuiem. Apa o cărăm de la intrare. Dacă săpăm prin apropiere, o târâim cu mâinile, câte 40 de litri odată, dar dacă e departe – o aduce maşina de serviciu”.

Hârleţul şi bomboana

Ilie îşi mai trage sufletul vreo două minute, sprijinindu-se în coada hârleţului, apoi scuipă în palme şi-o porneşte iar. La amiază va fi adus mortul, aşa că trebuie să reuşească. Mai are o lungime de hârleţ.

Munceşte în cimitir de 18 ani. În tot acest timp a petrecut pe lumea cealaltă în jur de 5 mii de decedaţi. În fiecare zi sapă câte o groapă, după care acoperă o alta. Serile îi îndulcesc puţin existenţa, când o ia, cu hârleţul pe umăr, spre poarta cimitirului, mestecând vreo bomboană primită de pomană. “Sunt zile când rudele decedatului ne servesc şi cu sarmale, cu un pahar de vin… Pot chiar să ne dea şi câte o pomană. Depinde de om. Sunt şi dintr-acei care nu aduc nimic. Oamenii sunt diferiţi, iar aici nu suntem la ţară ca să ne împodobească cu pomeni. Aici avem salariu. Pomenile nu-s obligatorii.”
Directorul cimitirului, Pavel Eni, i-a avertizat că, dacă îi prinde “afumaţi”, îi concediază. “A fost un caz când  un gropar nu se putea ţine în coada lopeţii la o înmormântare”, explică el originea interdicţiei. A doua zi s-a pomenit şomer.

În cimitir – ca acasă

Groparii spun că ştiu cimitirul ca pe “Tatăl nostru”. “N-ai să mă crezi, dar eu în Chişinău mă rătăcesc, iar aici e ca la mine acasă, în ce sector vrei să te duc? Le cunosc pe toate cele 247, câte le are cimitirul. Cu ochii închişi te duc.” Sunt 21 de gropari la număr, singurii locuitori vii ai cimitirului, care sapă zilnic cele 120 de hectare de pământ. Cât cuprinzi cu ochii – doar cruci şi postamente cu imagini ale celor care nu mai sunt în viaţă, cu texte despre dragoste gravate pe pietrele funerare. O lume în care oricine s-ar pierde, nu şi ei.

„Nu e atât de grea munca aceasta, spune Ilie. E nevoie doar de forţă.” Cel mai greu le este atunci când trebuie să bată capacul pe sicriu. Obişnuit parcă cu durerea oamenilor, un caz recent nu-i iese din minte. “Eram la înmormântarea unei femei care a murit în accidentul de la Mereni. La capul sicriului stătea fiica ei, o dulceaţă de copilă cu două cozi blonde pe spate. Când am dat să batem capacul în cuie, ea a început să întrebe nedumerită: “Da’ unde-i mama, da’ ce-i faceţi mamei mele? Nu o închideţi acolo!” Mi se strângea inima, nu ştiam ce să fac. Să închidem sicriul sau nu?” De obicei, se dă deoparte, ca rudele să-şi plângă durerea, şi, după ce pleacă ele, acoperă sicriele cu pământ.

„Nu e uşor să vezi zilnic lacrimi, durere. E trist. Ei, dar aşa mi-i profesia. Nu mă lasă “Doina” pe mine”, zâmbeşte Ilie-groparul cu căldură, apoi apucă hârleţul de coadă şi sare în groapa de un metru jumătate adâncime.

Groapa de 20 de minute

O groapă se sapă timp de o zi. Uneori – sunt nevoiţi să o facă şi mai repede. “Odată, din greşeală, s-a săpat o groapă în alt sector. Mortul era la poarta cimitirului când s-a depistat boroboaţa. Repede, am adunat groparii: “Măi băieţi, ce facem?” Au zis să nu-mi fac griji, că “în 20 de minute, cât cântă fanfara, o săpăm!”. Aşa a şi fost. Noroc că mortul se îngropa cu muzică. Adevăraţi lei, plini de vigoare şi putere. Sunt bravo”, spune directorul cimitirului.

„Nu-i aleg pe sprânceană. Le spun că aici nu vii la ascuţit creioane, aici vii la săpat gropi. Am şi vreo doi mai mărunţei, da’ să vezi ce viteză au!” La pensie ies obişnuit, ca toţi ceilalţi. “Da’ de ce ar trebui să iasă mai devreme? Ei şi la 80 de ani ar avea putere să sape”, explică Eni.

Majoritatea sunt din Costeşti şi se aduc unul pe altul la aceste munci. Din tată în fiu şi viceversa. Ilie spune că el a venit aici la îndemnul soţiei: “Am fost tractorist în colhoz. După ce s-a desfiinţat, nu mai era de lucru, iar cota de pământ pe care o aveam nu mă prea hrănea. Ce trebuia să fac? Socru-meu lucra aici, aşa că nu am stat mult pe gânduri. Am venit la cimitir, m-au întrebat dacă am să rezist, pentru că aici e nevoie de forţă fizică, şi m-au primit. Sunt şi de-acei care mai mult de două luni nu încălzesc locul de muncă, nu fac faţă. În prima zi când am venit aici nu mă simţeam prea bine. Ştii, printre morţi… era cam urât, da’ încetişor m-am deprins.”

Crăciunul, Anul Nou şi ziua de naştere

Aici a întâmpinat Crăciunul, Anul Nou, ziua de naştere. Au zi de odihnă o dată la 3 zile. Unica zi când au toţi liber e ziua de Paşte. “Lucru-i lucru, Crăciunul e Crăciun, moartea nu aşteaptă ca să petrecem noi sărbătorile, ea are socotelile ei. Seara du-te acasă şi sărbătoreşte cât vrei, da’ ziua de muncă o lucrezi.” Dimineaţa primesc indicaţii de la maistrul Nicolae. “El ne spune în ce sector avem de săpat, apoi, frumuşel, ne duce cu maşina până la locul destinat, asta dacă e departe. După care avem înmormântări la 10.30, apoi la 12.30, apoi la 2.30. Între timp mai aruncăm vreo câteva hârleţe (o lamă de hârleţ are 20 cm). Ne străduim ca omul să rămână mulţumit de munca noastră, adică să nu aibă groapa mai puţin de 1,80. Da’ chiar eu să fiu acela, nu mi-ar conveni dacă groapa ar avea mai puţin de 1,80.”

Iarna e tot un anotimp de lucru. Frigul de afară nu-i împiedică să termine groapa la timp. “Luăm toporul, ranga şi înainte, că mortul nu aşteaptă, el nu ştie de frig sau de sete. Suntem obişnuiţi cu această muncă ca şi  femeia în gospodărie, care ştie lucrul pe care trebuie să-l facă”.

Uneltele sunt aceleaşi. “Dacă e secetă vara, sunt locuri în care cu hârleţul nu poţi face nimic. Respectiv, şi iarna sunt gropi la care participă şi excavatorul. Frigul îl simt doar până la groapă, pe urmă hârleţul te încălzeşte, vrei nu vrei.”

Pavel Eni spune că au şi gropi pregătite din timp, într-un sector nou. Pentru că pe ger pământul îngheaţă până la un metru adâncime şi nici tractorul nu ajută. Administraţia le oferă îmbrăcăminte, încălţăminte, şi o reînnoieşte o dată la trei luni sau şi mai devreme, dacă se rupe, mai spune directorul cimitirului. Uneltele le cumpără de la magazin împreună cu groparii, pentru că ei deja ştiu mai bine calitatea aliajului din care sunt confecţionate.

De-i frig, de plouă, de bate vântul, salariul e acelaşi şi se calculează în funcţie de numărul de gropi, sau de morţi. “Doamne fereşte, nu aştept moartea nimănui, dar dacă sunt mai mulţi morţi, e mai mare salariul, dacă-s mai puţini, şi paralele-s mai puţine”, spune groparul Ilie. În medie, are un salariu de circa 3500 de lei.

Numărul decedaţilor înregistraţi până acum la Cimitirul “Sf. Lazăr” din Chişinău este de 255 de mii. Cifra aceasta este egală cu numărul de locuitori din Bălţi şi Tiraspol luaţi împreună. Este unul dintre cele mai mari cimitire din Europa.

Polina CUPCEA, ŞSAJ