Legea Cinematografiei – prima piatră de temelie a normalităţii
„Suntem talentaţi, dar ne vindem ieftin”
Cine sau, mai ales, de ce?
În 2009, un grup de cineaşti a înaintat Ministerului Culturii o propunere de modificare a Legii cinematografiei. Aşa suna propunerea, dar scopul în sine era adoptarea unei legi noi. Totul a început cumva din dorinţa de a face film la noi în ţară şi din frustrarea că alţii au putut, iar noi încă stăm în mocirlă. Normalitatea părea foarte uşor de implementat, prin demolarea unui sistem total absurd şi dovedit ineficient. Legea veche, din 2004, este disponibilă pe internet şi orice individ care ştie literele ar putea înţelege frustrarea noastră citind acest document. De menţionat că Ministerul Culturii de atunci şi-a exprimat susţinerea şi chiar a curat primele întâlniri ale grupului de lucru. S-a dovedit, însă, că schimbarea, în viziunea lor, era complet altceva decât ne imaginam noi. Schimbăm totul, dar nu atingem nimic! Mai mult, Ministerul propunea o reformă prin care să nu cerem nimic de la stat, nici bani, nici implicare, nici independenţă. Revoluţie cu furcile, într-un cuvânt. Şi pentru că noi insistam, totuşi, pe eliminarea anumitor inepţii, mai mulţi ani la rând legea a fost tergiversată.
Cui sau, mai exact, pentru cine?
Legea nouă prevede multe mecanisme (progresiste, aş îndrăzni să le numesc), dar vreau să mă opresc la câteva chestii pe care unii le-au citit, dar nu le-au înţeles, iar alţii nici nu le-au citit, dar şi le-au interpretat după capacităţile propriei imaginaţii. Sperăm, totuşi, că mai mulţi sunt cei care au înţeles ideea şi care văd în această lege un prim pas în direcţia corectă.
În primul rând, legea prevede crearea unui Centru Naţional al Cinematografiei în subordinea Ministerului Culturii, dar cu drept de administrare independentă. Acest CNC reprezintă instituţionalizarea unei industrii care vrea să devină parte din economia ţării. Nu este doar un moft al cineaştilor, ci, mai degrabă, unica posibilitate de a dezvolta un domeniu pe cât de complex şi costisitor, pe atât de eficient la nivel de promovare a imaginii ţării (vedeţi numele ”România” în presa internaţională după Ursul de Aur la Berlinale, în 2013).
Mai este vorba şi de accesul la susţinere (financiară şi nu doar) din partea ţărilor europene, pe care noi nu o putem solicita, atâta timp cât nu creăm un sistem pe care străinii să-l poată înţelege. Ca să fiu mai explicit, conform legii vechi, statul putea finanţa cinematografia doar prin Comandă de stat. Adică Statul îţi comandă filmul, ţi-l finanţează 100%, apoi primeşte ”caseta”, pe care o pune în sertar. Legea nouă prevede un concurs deschis, cu participarea oricărui studio (de stat sau privat) şi cu finanţare parţială (!), adică producătorul primeşte maximum 50% din bugetul filmului, iar restul trebuie să-l asigure din surse proprii şi din investiţii. Asta, în primul rând, va asigura interesul echipei să producă un film bun, dar în special va asigura filmului o viaţă de după producţie, cu festivaluri, distribuţie în cinema şi TV. Scopul final nu este producţia filmului, ci vizionarea lui de cât mai mulţi oameni. Aşa funcţionează producţia de filme în toată lumea şi asta înţeleg cineaştii din toată lumea prin sistem echitabil şi eficient.
Legea mai prevede susţinere şi fonduri pentru diverse categorii de cineaşti. „Rechinii” se vor bate cu „rechinii”, „bibanii” se vor bate cu „bibanii”. Mulţi cineaşti tineri se tem că nu vor ajunge niciodată să-şi realizeze filmul pentru că cineaştii experimentaţi vor avea influenţă asupra comisiei şi pile la orice nivel. Ţin să-i liniştesc, vor fi concursuri separate. Mai mult, vor fi susţinuţi pentru participarea la ateliere, festivaluri, master-classuri şi alte chestii care se întâmplă de obicei afară şi care necesită cunoştinţe de engleză şi o mobilitate pentru care seniorii ar trebui să îi invidieze.
Legea prevede şi susţinerea organizării de festivaluri şi ateliere în Moldova. Se va pune un accent mai mare pe educaţia profesională şi apariţia unei generaţii de cineaşti moldoveni competitivi. Schimburi de studenţi, stagii pe platouri de filmare, traineri străini etc. Chestii absolut logice şi relativ uşor de realizat, dacă există dorinţă. Bani şi susţinere se găsesc.
Pentru omul de rând, legea nouă va însemna acces la filme mai diverse, mai multe şi de o calitate mai bună. Vorbesc aici de filmele moldoveneşti care ar trebui să apară în urma implementării legii, dar şi de filmele străine care vor fi distribuite pe teritoriul Moldovei. Deşi rusofilii (induşi în eroare de Victor Şelin, proprietar de cinematografe) titrează pericolul dispariţiei cinematografelor, scopul nostru şi al legii nu este decât asigurarea unui conţinut divers şi echitabil. Nimeni nu vrea să limiteze dreptul la filme în rusă (sau alte limbi ale minorităţilor), dar nici nu putem neglija dreptul aborigenilor la filme în limba lor (adică subtitrate sau dublate în limba română, din original, nu după filmul deja tradus în rusă). Se vor crea condiţii pentru accesul la filme în original, pentru apariţia de noi cinematografe şi distribuitori, cu şanse absolut egale pentru filmul rusesc sau dublat în rusă. Legea vine doar să corecteze nişte inepţii ale istoriei şi politicului, fără a atinge componenta culturală.
Este foarte important de menţionat că legea aprobată în 3 iulie 2014 este doar un cadru general şi ea va fi suplimentată cu regulamente. De ce? Pentru că regulamentele vor conţine mecanisme care vor necesita ajustări periodice (încontinuu până la perfecţiune) şi e mai greu să treci toate mecanismele prin Parlament. Ele se vor aproba de către Guvern. Cu siguranţă, vor fi supuse dezbaterilor publice şi vom invita toţi cineaştii (şi cinefilii, eventual) să se dea cu părerea.
Cum sau, mai degrabă, cu ce?
Trebuie să-i liniştim pe scepticii care au întotdeauna un argument economico-social-politico-geografic la orice iniţiativă, care insistă pe alte priorităţi pe care le-ar avea statul. Ceea ce solicităm noi de la stat nu sunt banii. Normal că în primă fază sunt necesare nişte investiţii, dar asta va da rezultate în timp, şi scopul nostru este să ajungă cinematografia la auto-suficienţă, să intre în categoria afacerilor profitabile, cu angajaţi full-time şi taxe plătite statului. Imposibil? Ba foarte posibil. Cel mai banal exemplu… Noi nu avem mare, nu avem munţi, nu putem atrage străinii să-şi filmeze block-busterele aici, dar… s-ar putea să sune jenant şi umilitor, însă noi (unii dintre noi) suntem talentaţi şi ne vindem ieftin. Foarte multe filme se filmează azi în decoruri construite, iar construcţia cu siguranţă e mai ieftină la noi decât… oriunde. În plus, montajul, mixajul de sunet, corecţia de culori, efectele speciale… tot felul de procedee tehnice (şi scumpe) pot fi făcute oriunde, cu condiţia că e… mai ieftin şi la fel de profesionist (lucrătorii din IT ştiu despre ce vorbesc!). Este un pas mic şi partea grea abia urmează, dar cel puţin astăzi ne putem lăuda cu un dialog (constructiv) între politicieni şi profesioniştii direct vizaţi.
Dumitru Marian, producător de cinema, coautor al Legii Cinematografiei
