Elena Răţoi: Concurenţa ar motiva şi un copil cu dizabilităţi să-şi demonstreze abilităţile

Casa părinţilor i-a fost şi gimnaziu şi liceu. S-a bucurat de primele lecţii alături de colegi abia la facultate. Asta pentru că instituţia de învăţământ din localitate nu era adaptată nevoilor ei. În consecinţă, Elena a aşteptat timp de 12 ani, zi de zi, să vină profesorii acasă pentru a-i preda temele. „O persoană cu dizabilităţi îşi găseşte un loc de muncă mai greu decât una cu abilităţi depline. Iar dacă nu mai ai nici studii, atunci şansele tale de a-ţi găsi un post cât de cât, se complică. Am înţeles că studiile sunt unica mea şansă să mă realizez, să am o carieră şi să pot să-mi formez un viitor”, explică tânăra de ce a ales să meargă înainte.

Elena Răţoi vine zilnic la Chişinău din Ciorescu. Casa ei, care se află la 13 km distanţă, nu mai este singurul loc unde poate să-şi demonstreze aptitudinile. Încă de pe băncile universităţii, Elena şi-a găsit un serviciu prin care şi-a pus în practică vocaţia pentru scris. Deşi la facultate a ales Dreptul, în prezent, tânăra lucrează în calitate de coordonatoare în departamentul Relaţii cu Publicul din cadrul Asociaţiei „Motivaţie”.

„Cea mai mare barieră pentru persoanele cu dizabilităţi nu este cea arhitecturală, dar cea psihologică”

Una dintre sarcinile Elenei este să poarte discuţii cu persoanele care ajung la Centru prin intermediul diverselor programe. Ea spune că mulţi dintre tinerii cu nevoi speciale sunt descurajaţi să meargă la studii din cauza prejudecăţilor care persistă inclusiv în familie. „Tinerii cu nevoi speciale nu sunt încurajaţi să facă studii, să-şi găsească un job, pentru că ei se obişnuiesc cu atitudinea pe care o are societatea faţă de ei. Pe de o parte, există acea barieră psihologică, dar mai este şi zona aceasta de confort în care se află. Rămân acasă, se ocupă de nişte treburi prin gospodărie, iar familia îi asigură cu cele necesare şi ei nu văd necesitatea studiilor sau a unui loc de muncă. Încerc să le explic acestor tineri cât este de important să nu se oprească la ceea ce au”, spune Elena cu o voce sigură.

Lipsa rampelor de acces şi infrastructura neadaptată rămâne a fi o problemă majoră în procesul de integrare a copiilor cu cerinţe educaţionale speciale (CES) în instituţiile de învăţământ. Cu toate acestea, Elena crede că cea mai mare barieră pentru persoanele cu dizabilităţi nu este cea arhitecturală, dar cea psihologică. „Aceşti oameni se întreabă deseori ce o să creadă lumea despre ei; cum trebuie să se comporte ca să nu fie respinşi. De cele mai multe ori, aceste bariere îi împiedică să se implice în viaţa socială. Aceeaşi temere am avut-o şi eu. Când am venit în prima zi la facultate şi am văzut peste două sute de persoane în torent, m-am speriat. Mă temeam că nu voi fi acceptată în mediul lor, însă după câteva zile am înţeles că ei sunt receptivi şi minunaţi”.

„A proteja nu înseamnă a-l feri de toate relele, ci mai degrabă a-l învăţa să se descurce”

Nevoia integrării copiilor cu CES în şcolile generale continuă să fie pusă la îndoială de o parte a societăţii. Argumentul pe care-l aduce Elena în acest sens este că, datorită integrării, societatea poate fi obişnuită cu imaginea persoanelor cu dizabilităţi. „Cred că aceşti copii ar trebui să meargă la şcoală, cel puţin în măsura posibilităţilor pe care le au. Astfel, se simt şi ei mai la egal cu ceilalţi, iar colegii lor învaţă să aibă o atitudine tolerantă faţă de ei. Nu mai pot să spună că primesc note pentru ochi frumoşi sau pentru că profesorilor le-ar fi fost milă de ei. Concurenţa ar motiva şi pe un copil cu dizabilităţi să demonstreze de ce este în stare, să demonstreze abilităţile şi capacităţile pe care le are”, consideră Elena.

„Nu pot să spun că am avut o mare nostalgie pentru şcoală, deoarece nu am avut cu ce să compar. O altă opţiune nici nu s-a pus în discuţie. Probabil aşa se considera atunci: dacă ai o dizabilitate, trebuie să înveţi acasă. Şi asta în cel mai bun caz. Mi-a plăcut să merg la universitate. Era interesant pentru că exista un schimb de idei şi opinii. Chiar dacă nu înţelegeam unele teme, aveam posibilitatea să dezbat subiectul cu colegii, pe când la liceu, am avut doar părerea mea şi a profesorului”, adaugă tânăra.

„O persoană ar putea să meargă şi împotriva întregii lumi dacă ar avea susţinerea familiei”

Statistica arată că numărul copiilor care frecventează instituţiile speciale este în scădere. Totodată, pentru încă circa 1600 de copii cu cerinţe educaţionale speciale sunt organizate studii la domiciliu. Pentru integrarea lor în şcolile de masă, societatea civilă, dar şi Ministerul Educaţiei depun eforturi considerabile. Intenţiile acestora, însă, se ciocnesc deseori de neînţelegeri din partea societăţii. Rezistenţă la schimbare manifestă deseori şi cadrele didactice. Mulţi profesori nu sunt pregătiţi pentru a lucra cu copiii cu CES, iar materialele didactice nu sunt adaptate. În aceste condiţii, în şcolile unde învaţă copii cu cerinţe educaţionale speciale activează şi cadre didactice de sprijin, care le acordă asistenţă psihopedagogică, iar dacă este nevoie, rămân alături de copii la ore pentru a-i ajuta să înţeleagă temele.

Datele arată că doar în 11% dintre edificiile şcolare din republică pot fi construite rampe pentru accesul persoanelor cu dizabilităţi locomotorii. Asta pentru că majoritatea instituţiilor au fost construite încă în perioada sovietică, când copiii cu nevoi speciale erau închişi în case speciale, iar de integrarea lor în societate nici nu se pomenea. Majoritatea edificiilor nu pot fi adaptate pentru construcţia unui ascensor, însă şcoala le vine în întâmpinare şi altfel. Se adaptează intrările, blocurile sanitare, iar orele claselor în care învaţă şi copiii cu CES sunt organizate la primul etaj.

În acest sens, Elena Răţoi crede că este nevoie să se lucreze mai mult cu părinţii, pentru că anume ei sunt cei care influenţează opinia copiilor, ei sunt cei care îi încurajează să meargă mai departe sau, din contra, îi stopează. „O persoană ar putea să meargă şi împotriva întregii lumi dacă ar avea susţinerea familiei. Dar dacă familia n-o susţine, cedează. I-aş încuraja pe părinţi să încadreze copiii în instituţiile generale de învăţământ. Ştiu că există o teamă protectoare, dar părintele nu va putea să izoleze copilul întreaga viaţă doar pentru ca cineva să nu-l supere. Cu cât copilul este la o vârstă mai fragedă, cu atât trece mai uşor peste barierele psihologice. Dacă părinţii îl vor hipertutela, mai devreme sau mai târziu oricum va trebui să iasă în societate şi oricum va avea momente mai puţin plăcute. Înţeleg că părinţii vor să-şi protejeze copilul, însă, de cele mai multe ori, a proteja nu înseamnă a-l feri de toate relele, ci mai degrabă a-l învăţa să se descurce şi să treacă peste bariere”, încheie Elena zâmbind.