Principală  —  Reporter Special  —  Reportaje   —   Destine stinse în Siberia de…

Destine stinse în Siberia de gheață

Lovituri puternice în uşă şi geamuri, soldaţi înarmaţi, strigăte, sunetul strident al motorului, plânsul copiilor, ceaţa densă de frică şi nedumerire… Toate acestea mai sunt păstrate în amintirile celor care, într-o noapte, au fost deposedaţi de naţionalitate, drepturi, bunuri şi de cei dragi. „Şi acum îmi mai şuieră în urechi acele lovituri, acele cuvinte ruseşti care ne cereau să ne grăbim şi acei aşa-numiţi martori care ne-au semnat sentinţa”, spun cei care, în timpul deportărilor, erau doar nişte copii.

Cele trei valuri de deportări şi-au lăsat adânc amprentată durerea şi teroarea în inimile şi vieţile celor care, într-o dimineaţă de vară, au fost urcaţi în vagoane pentru animale şi duşi într-o direcţie necunoscută, fiind supuşi la umilinţă. Chiar şi după zeci de ani, multe din aceste amintiri au fost lăsate după cortină, între pereţii familiilor şi nu puteau fi povestite generaţiilor tinere.

Oameni privaţi de orice drept

Potrivit arhivelor istorice, deportările din Basarabia au fost o formă a represiunii politice puse în practică de către autorităţile sovietice. Dezrădăcinarea oamenilor care ocupau funcţii importante, erau gospodari şi au contribuit la dezvoltarea satelor şi a oraşelor în care trăiau era scopul principal al celor trei valuri de deportări. Cel mai mare val al deportărilor a fost cel din anul 1949, când peste 11.000 de familii, adică peste 35.000 de oameni, au fost duşi în Siberia sau Kazahstan. Însă, istoricii afirmă că aceste cifre nu reflectă nici pe departe întreaga proporţie a dramei moldovenilor.

Supravieţuitorii care au revenit la baştină spun că nu doresc nimănui să treacă prin asemenea momente cumplite, când s-a încercat să le fie ştearsă identitatea naţională şi dragostea pentru ţara din braţele căreia au fost smulşi în acele veri toride.

În vagoane nu era aer, persista un miros insuportabil de motorină, transpiraţie… Astfel, mii de oameni au fost purtaţi timp de trei săptămâni, în care nu primeau decât foarte puţină apă şi mâncau peşte sărat, care îi făcea să suporte şi mai greu „călătoria”. „Trenul oprea în oraşele mari doar după miezul nopţii, ca localnicii să nu vadă la ce erau supuşi mii de deportaţi. În vagoanele unde trebuiau să stea zeci de oameni, stăteau sute… Oamenii au fost privaţi de orice drept…”, susţine Viorica Olaru-Cemârtan, doctor în istorie.

Publicitate
Publicitate

„Cozile de topor deveneau, peste noapte, lideri ai comunităţii ţărăneşti”

La 1 iulie 2016, preşedintele Nicolae Timofti a semnat un decret privind instituirea Zilei comemorării victimelor stalinismului. Astfel, în fiecare an, la 6 iulie, drapelele vor fi coborâte în bernă în memoria victimelor deportărilor. „Decretul a fost emis întru păstrarea în conştiinţa publică a paginilor tragice din istoria R. Moldova, ce ţin de represiunile şi exterminările în masă ale oamenilor în perioada deportărilor, precum şi în scopul educării tinerei generaţii în spiritul libertăţii, democraţiei şi al respectului pentru personalitatea umană”, se spune într-un comunicat de presă al preşedinţiei.

Şeful statului a mărturisit, cu acest prilej: „sunt descendentul unei familii de ţărani, în care NKVD-ul a bătut la geam în noaptea deportărilor. Au început săptămânile infernului. Familii despărţite, adolescenţi separaţi de părinţi, mame despărţite de soţi. Poporul nostru se afla sub tortura politicilor staliniste. Aceste zguduitoare momente din biografia Moldovei nu pot fi şterse din memoria noastră colectivă. Staţiile de cale ferată din ţară, în acele zile, se transformaseră într-un platou al represiunii politice aplicate de autorităţile sovietice. Peste o mie de vagoane din Basarabia şi Bucovina de Nord au plecat spre Siberia şi Kazahstan. Cu gândul la acele teribile zile şi nopţi, în care au fost distruse familii de ţărani gospodari din ţinuturile noastre, să nu mai admitem şi să nu comitem erori, când consecinţele lor pot fi fatale pentru popor”.

„Am văzut foarte multe documente şi sentinţele semnate celor incluşi în lista persoanelor care urmau să fie deportate pentru nişte cauze absolut absurde – faptul că eşti gospodar, ai animale şi o casă era prezentat ca cel mai mare viciu”, spune Viorica Olaru-Cemârtan. Însă, lucrul cel mai dureros pentru oamenii care au fost deportaţi a fost faptul că erau trădaţi de vecini. „Majoritatea familiilor deportate ştiau cine le-a pârât. Cui îi dădeai pâinea şi sarea, acela te deporta”, spune cu tristeţe Veronica Postică, care era copil când a trecut prin calvarul deportărilor. Potrivit ei, trădătorii şi laşii erau avansaţi în funcţii de autorităţile staliniste. „Cozile de topor deveneau peste noapte lideri de comunităţi”, adaugă femeia.

„Regretele mocneau în minţile oamenilor”

Istoricii susţin că deportările sunt crime comise împotriva umanităţii, începute în anii `40 şi sfârşite abia în anii `60. „În anii `40, au venit comisarii, măturând elita intelectuală”, spune Anatol Leşcu, doctor în istorie, Academia Militară „Alexandru cel Bun”. Potrivit lui, regimurile totalitare sunt distrugătoare pentru omenire, deşi Vladimir Lenin susţinea că: „Teroarea îi face pe oameni să gândească mai corect politic decât luni de propagandă”. Potrivit istoricului, în anii `60 crimele sovietice continuau, doar că în altă formă, cel care critica politica de atunci era declarat nebun şi închis în spitale pentru alienaţi. „Mii de destine se pierd în negura vremii”, constată istoricul.

Gheorghe Postică, viceministrul Culturii, susţine că deşi oamenii au avut de suferit mult din cauza deportărilor, ei nu puteau să vorbească despre acest calvar, pentru că era o ruşine să fii copilul unui deportat sau să te naşti în Siberia. „A fost o perioadă îndelungată când durerile noastre nu puteau fi rostite şi aceste regrete mocneau în minţile oamenilor şi în familiile celor deportaţi. Autorităţile sovietice, dar şi cele autohtone, până nu demult, făceau tot posibilul ca să fie uitate acele timpuri, să fie şters acel trecut groaznic… Dar, ştergerea acestor amintiri înseamnă perpetuarea crimelor. În timp ce comemorarea este alinarea durerilor acelor amintiri dureroase”, adaugă el.

Elena Şoimu-Postolachi
Elena Şoimu-Postolachi

„Îi cereau să spună enoriaşilor că religia e opium pentru oameni”

Elena Şoimu-Postolachi avea 10 ani când a fost deportată. „Am fost deportată în noaptea de 12-13 iunie. Ne odihneam după o zi de muncă în câmp, când în uşă şi geamuri au început să bată cu pumnul. În casă au intrat soldaţi şi câţiva „martori” din sat… Ei i-au ordonat tatălui meu, care era preot, să îngenuncheze în faţa lor. Tata a spus: dacă vreţi să mă despărţiţi de familie, mai bine împuşcaţi-mă! Nu l-au ascultat. Ei i-au cerut să se dezică de biserică, de religie, să spună enoriaşilor că religia e opium pentru oameni, să iasă în faţa altarului şi să spună că el i-a minţit, că nu e adevărat ce spunea în biserică. Desigur, el nu a putut admite aşa ceva. El n-a trădat nici enoriaşii, nici biserica şi a fost condamnat de troica NCVD-istă la moarte prin împuşcare… Ţin minte cum am fost aduşi pe peron. Bărbaţilor nu le-au permis să se apropie să-şi ia rămas bun de la copii şi soţii. Stăteam cu toţii pe peron, pe arşiţă, chinuiţi, speriaţi şi flămânzi. Ne-au băgat în vagoane pentru vite. Ajunşi la „destinaţie”, am fost luaţi în primire de nişte preşedinţi de colhoz necărturari, care nu puteau decât să-şi pună semnătura. Primeam câte un boţ de pâine. Nu aveam dreptul să învăţăm la şcoală decât 7 ani. Eram lipsiţi de aproape orice drept. Însă, mereu speram să revenim acasă”, ne povesteşte femeia, amintindu-şi de Siberia, locul unde a suferit foamete groaznică, frig nemilos, chinuri nemaipomenite, înjosiri de neimaginat timp de 17 ani de deportare.

„Regimul comunist a schilodit milioane de vieţi”

„Pâinea albă era un lux pentru noi”, îşi amintesc deportaţii. „Ne-au deportat pentru că tata a fost primar în sat. Ne-au urcat în vagoane pentru vite, unde mirosea a motorină. Aşa mirosea şi pâinea de secară pe care o primeam. Am mers, aproape lipiţi unul de altul, vreo 21 de zile. Simţeam cum nu ne ajungea aer, apă, eram slăbiţi, tot timpul ne era sete din cauza peştelui sărat pe care ni-l dădeau… În Siberia am stat în corturi până zăpada ne ajungea la genunchi. În fiecare seară mergeam la comandant, să semnăm că suntem. Au mai încercat câţiva să fugă de acolo, dar nu am mai auzit nimic despre ei”, spune Veronica Postică, deportată pe când avea 12 ani. Acolo a lucrat la tăierea lemnelor. Ea îşi aminteşte că cel care nu lucra din greu nu avea ce mânca, nici măcar acei cartofi îngheţaţi acoperiţi cu un strat subţire de făină. „Mama a murit acolo, la doar 42 de ani. Acasă am revenit cu tata şi am găsit oameni străini trăind în casa noastră. Astfel, am fost lipsiţi nu doar de trecut, dar şi de viitor”, suspină femeia, încercând să-şi stăpânească lacrimile.

Constantin Roşca
Constantin Roşca

Constantin Roşca are acum 77 de ani. El a fost deportat cu mama şi cu cei trei fraţi ai săi. „Ne dădeau pâine de secară necoaptă, ce trebuia să ne ajungă întreaga zi. Iarna trăiam în căsuţe mici. Când făceam focul, pereţii îngheţaţi se topeau şi apa curgea peste noi, dar încercam să adormim, ca să putem să lucrăm a doua zi. Stăteam câte 26 de persoane în acele căsuţe cu o suprafaţă totală de 24 m.p. Nici nu puteam să ne mişcăm”, îşi aminteşte bărbatul.

Victimă a stalinismului a fost şi Teodosia Cozmin, deportată când avea 10 ani. „Înainte de a fi deportaţi, am trecut prin foametea improvizată de sovietici. Ne-au luat vaca, nu ne-au lăsat niciun grăunte în pod. La 6 iulie 1949, pe mine, împreună cu mama şi sora Eugenia, m-au dus la capătul pământului, în regiunea Amur. Ne-au ţinut în robie vreo 8 ani. Regimul comunist a sugrumat şi a schilodit milioane de vieţi… Acolo, primii trei ani i-am supravieţuit, dar nu i-am trăit”, povesteşte Teodosia Cozmin. Ea spune că singura soluţie a celor care au ajuns pe pământurile îngheţate ale Siberiei a fost să fie tari, să lupte pentru viaţă, să nu-şi piardă speranţa că vor reveni acasă.

Publicitate
Publicitate