Cine bate la poarta bătrânilor abandonaţi?

Joia trecută, 17 septembrie, pe adresa Hyde Park a venit un mesaj însoţit de câteva imagini care redau situaţia disperată a unei bătrâne din Hirişeni, r. Teleneşti. „Este o bătrânică pe nume Ana din Hirişeni, locuieşte în nişte condiţii mizerabile de una singură. Acum câteva zile a fost surprinsă pe pragul de la primărie, voia să ceară ceva ajutor, deoarece se apropie iarna şi nu are lemne de foc. Când am găsit-o, plângea pe prag. La întrebările noastre unde-i primarul, contabila, pe nume Elena, ne-a spus că primarul nu-i şi degrabă nu va fi”, se spune în acel mesaj. Pozele însoţitoare o prezentau pe bătrânică aşezată pe treptele Primăriei din Hirişeni.

Sâmbătă, 19 septembrie, având zi liberă de la muncă, am luat calea spre Hirişeni. Neavând alte detalii, am mers totuşi în acel sat ca să găsim bătrânica, să aflăm situaţia ei şi dacă are nevoie de ajutor. Ajunşi în sat, cu pozele pe care le aveam cu chipul bunicuţei Ana, am încercat să găsim un locuitor al satului care ne-ar da un indiciu, cum am putea să o găsim. Satul parcă era pustiu, pe drumuri nu se vedea nimeni. Am intrat în prima ogradă care avea poarta deschisă. Un bărbat m-a întrebat ce caut. Am arătat pozele. M-a privit oarecum suspect. I-am explicat preţ de câteva minute că am venit cu gând bun şi că vrem să vedem cum trăieşte bătrânica.

Am găsit-o. O poartă ruginită, sprijinită de crengi uscate. Dincolo de poartă se zărea o căsuţă care părea să se risipească. Era greu de crezut că acolo trăieşte cineva. Semăna mai mult a casă părăsită. În ogrăjoara mică am zărit două găini, un cocoş şi doi câini. Lângă nişte buturugi stăteau rezemate câteva zeci de sticle de plastic, pline, probabil, cu vin.

„Aţi venit să mă luaţi la casa de bătrâni?”

Am strigat la poartă. Peste câteva minute a apărut, coborând scările improvizate din cărămizi, o făptură palidă, speriată. Ne privea lung, părea să nu audă bine tot ce îi spuneam. Ochii au început să-i joace în lacrimi şi a pus o singură întrebare: „Aţi venit să mă luaţi la casa de bătrâni?”.

M-a lăsat să intru în curte şi în casă. Un pat, o icoană mare într-un colţ de cameră, multe haine vechi, împrăştiate peste tot, podelele putrezite, o masă pe care se afla un pachet de hrişcă nedeschis, două sticle cu ulei şi o candelă. Un miros închis de mucegai şi de şoareci domnea peste tot. Soba părea prea periculoasă pentru a face focul, gata să se risipească. În acest anturaj, singură, o bătrânică de 85 de ani îşi duce povara vârstei.

A zis că de mulţi ani nimeni nu îi mai calcă pragul şi nu o mai întreabă cum o duce. De mai multe zile a încetat să mai mănânce şi aşteaptă moartea. Zice că unica persoană care mai intră pe la ea este asistenta medicală din sat, care îi face „injecţii pentru liniştire” şi îi mai cumpără câte ceva. Nu mănâncă pâinea, dar hrăneşte cei doi câini care îi păzesc casa, şi după cum ne-a spus, îi este milă de ei.

Venisem cu gândul să o ajutăm cu ceva, dar am devenit neputincioşi, căci bătrânica a refuzat orice fel de donaţie. Ne ruga insistent de un singur lucru – să o luăm, să o ducem la azilul de bătrâni, că de nu, se va sinucide, nu mai rezistă. Am discutat cu vecinele bătrânei. Ele o descriu ca pe o femeie cu un caracter complicat, care nu ar primi pe nimeni în ogradă. Spun că toată tinereţea ei s-ar fi certat cu multă lume şi de aceea acum oamenii nu ar veni să o ajute.

Prima persoană la care am decis să mă adresez a fost Boris Gâlcă, viceministrul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei. I-am telefonat pentru a-i cere un sfat. Ne-a îndrumat să ne adresăm asistentului social din sat şi mai apoi la secţia raională de asistenţă socială. Am sunat-o pe asistenta socială din sat, doamna Gabriela. Ne-a spus că acest caz e de mult timp în vizorul ei, de nenumărate ori i-ar fi propus femeii să fie dusă la o casă de bătrâni, dar de fiecare dată ar fi refuzat. Asistenta a mai spus că şi primarul satului, Ion Petica, ar fi încercat să o convingă pe bătrână că la azil o să fie mai bine pentru ea, dar la fel ar fi primit refuz. Pe primar nu l-am găsit, ca să discutăm situaţia dată.

„Nu mai are mult de trăit”

Am stat la căpătâiul femeii minute în şir, îi netezeam părul albit şi îi spuneam să fie puternică, că vom încerca să o ajutăm. Mi-a arătat unde o doare, în zona stomacului, probabil de foame.

Asistenta socială din sat, doamna Gabriela, mi-a spus că acum este în concediu, dar a promis că, de cum revine la muncă, se va ocupa de actele necesare pentru a o plasa pe bunicuţă la o casă de bătrâni.

Duminică au mers alte persoane din Chişinău în ospeţie la bunica Ana din Hirişeni. Ele spun că de data asta bunicuţa s-a baricadat în casă şi nu a mai ieşit, nu a lăsat pe nimeni să o viziteze. Dacă în ziua precedentă era clar că nu-i trece pragul nimeni, luni am aflat că a apărut din senin un fecior, băiatul fostului ei soţ, care ar avea grijă de ea şi care ar vizita-o o dată la două săptămâni. Probabil vizita noastră de sâmbătă a trezit satul.

Luni am fost contactată de asistenta socială din sat, care m-a informat că de dimineaţă au vizitat bătrânica împreună cu asistenta medicală. Spun că au discutat cu bătrâna, dar ea deja ar fi refuzat să fie dusă la casa de bătrâni, pe motiv că nu ar mai avea mult de trăit. Asistenta socială, Gabriela Terus, zice că a fost la Direcţia raională Teleneşti de asistenţă socială, unde a fost informată că în momentul de faţă bătrânica poate fi plasată la un centru de reabilitare, până i se vor face actele necesare pentru azil.

Nata Scobioală