„Casa” cu două lebede, o pisică neagră şi două scaune rulante

Le-am telefonat într-o dimineaţă şi le-am spus că vreau să merg la ei în vizită. Dumitru a acceptat cu bucurie, se simţea în vocea lui o exaltare. „Casa” lor nu vede prea des oaspeţi, căci nu sunt prea mulţi cei care vor să se bucure pentru doi îndrăgostiţi în scaune rulante. Dar dragostea lor, familia lor, casa lor există şi sunt adevărate şi înălţătoare.

Era o zi posomorâtă, soarele se chinuia să străbată printre norii înceţoşaţi. Azilul de bătrâni din Chişinău şi aşa nu pare o instituţie veselă, dar pe o astfel de vreme, pare departe de lume, dosită după clădiri enorme şi garduri înalte.

Un ghiveci cu flori – reazem pentru câteva iconiţe

Azilul avea porţile larg deschise, dar în curte străjuiau doar mormanele de zăpadă, adunate după curăţarea trotuarelor. Câteva pisici zgribulite moţăiau lângă uşa de la intrare. De după un geam, ne privea cu interes o bătrânică. Atunci când ni s-au întâlnit privirile, a zâmbit familiar şi ne-a salutat. De după colţ tocmai a apărut Dumitru. „Hai, intraţi, Angela vă aşteaptă în casă”, ne-a îndemnat el, răsucind roţile scaunului rulant.

Am intrat. Pe coridoarele instituţiei domnea o linişte adâncă, paşii noştri răsunau stânjenitor, de parcă deranjau tăcerea-stăpână. Tablourile care înfrumuseţau coridorul tăcut parcă adânceau liniştea. Un miros proaspăt de mâncare sugera, totuşi, că acolo sunt oameni.

După mai multe manevre cu scaunul rulant pe pante şi coridoare, Dumitru ne-a adus în faţa unei uşi albe, învechite. Am bătut la uşă şi ni s-a răspuns cu un ”Intraţi” sonor.

„Casa lui Dumitru şi a Angelei” este de fapt o cămeruţă mică, în care se înghesuie un pat, o masă, un televizor mic de model vechi aşezat într-un ungher, lângă care îţi ţineau de urât două lebede confecţionate din hârtie. Un ghiveci cu flori era şi reazăm pentru câteva iconiţe.

Angela stătea cu spatele la uşă, într-un scaun rulant. S-a scuzat, ne-a rugat să aşteptăm câteva minute ca să se aranjeze. S-a întors. Un pulover zmeuriu îi împrospăta zâmbetul timid. Am făcut cunoştinţă şi am stat la sfat. Dumitru „şi-a parcat” căruciorul alături de ea, zâmbind binevoitor.

„Şcoala vieţii” în afara şcolii

Angela s-a născut în satul Lăpuşna, raionul Hânceşti. Suferă de paralizie cerebrală de la naştere şi îşi petrece viaţa într-un scaun cu rotile. Nu a fost niciodată la şcoală, când povesteşte despre asta, chipul ei se mâhneşte, cu tot cu zmeuriul hainei. „Ţin minte, când aveam 7 ani, a fost o profesoară la noi acasă. Doar trei luni am făcut lecţii cu ea, apoi nu a mai venit. A spus că nu e plătită pentru asta. Aşa am început să învăţ singură”, spune Angela. Alfabetul l-a învăţat ajutată de mama ei, apoi a învăţat a citi şi a scrie. „Scriu mai rar, mă doare mâna, că o mişc greu, dar pot scrie, am învăţat”, spun ea gesticulând cu mâna, de parcă ar caligrafia litere ca să ne convingă.

După moartea părinţilor, rămasă singură şi fără ajutor, în 2004, Angela a ajuns la Azilul Republican pentru Invalizi şi Pensionari. E al treisprezecelea an de azil, e casa ei.

Cu Dumitru s-au cunoscut cu patru ani în urmă, la o tabără de odihnă. De atunci sunt de nedespărţit. „Ei, cum l-am cucerit, ştii cum o fată cucereşte un băiat. Iaca de atunci suntem împreună”, aşa a descris ea dragostea şi a zâmbit. De fapt, toţi am zâmbit. Privirile celor doi s-au întâlnit, şi zmeuriul puloverului s-a aprins pe obrajii Angelei.

Dumitru e din Chiştelniţa, raionul Teleneşti. S-a născut sănătos, dar după un accident grav de maşină, pe care l-a avut într-un oraş din Rusia în timp ce se afla la muncă, în 2005, a rămas ţintuit într-un scaun rulant. A trecut printr-o perioadă lungă de recuperare şi tratament şi chiar dacă a înţeles că are puţine şanse să mai meargă pe picioarele sale, nu s-a descurajat. A învăţat repede să mânuiască scaunele rulante, şi acum poate fi consultant în domeniu. „Ehe, eu mă pricep bine la ele, ştiu în care e mai uşor să te deplasezi. Iaca vreau să-i cumpăr şi Angelei unul, al ei e vechi şi nu poate ieşi cu el pe afară”, spune Dumitru. Ne-a asigurat că va face totul ca să-i ofere Angelei un cărucior bun de ieşit la plimbări.

Moniţa, cadoul de nuntă

Dumitru, după accident, a stat o perioadă la azilul din Micleuşeni, raionul Străşeni. Venise pentru o operaţie la coloana vertebrală la Chişinău, iar aici un amic cu care făcuse cunoştinţă i-a propus să meargă la un sanatoriu pentru recuperare. Acolo a cunoscut-o pe Angela. Apoi, viaţa lui s-a schimbat. S-a despărţit de singurătate. „Am umblat pe drumuri luni de zile ca să-mi fac actele şi să mă mut alături de Angela. Până la urmă, am reuşit, degrabă se fac patru ani de când suntem o familie. Aici e casa noastră”, a spus Dumitru cu mândrie, desfăcând larg braţele, de parcă camera ceea micuţă era un palat de necuprins. În geamul de la balcon, a apărut o pisică neagră ca tăciunele. „E pisica noastră, am botezat-o Moniţa, am primit-o cadou când ne-am înscris”, spune Dumitru. Am deschid uşa de la bacon, iar pufoasa s-a îndreptat direct spre picioarele Angelei, torcând şi cerşind mângâiere, apoi a trecut la Dumitru, s-a căţărat în braţele lui şi a adormit, ca unul de-al casei. Aparent, nu le lipsea nimic, sau poate chiar aveau mai mult decât multe alte familii pe care le-am cunoscut. Înţelegerea şi sprijinul le sunt singura avere, care le îmbogăţeşte mult viaţa lor săracă în paşi.

Zilele trecute i-am vizitat iar. Câţiva oameni s-au oferit să-i ajute şi le-am dus împreună căruciorul nou pentru Angela. Vine primăvara şi plimbările fac bine unei familii. Moniţa acum va însoţi 2 scaune rulante prin curte.

Nata Scobioală