Vitalie Rusu, actorul crescut între deportări și foamete

Filmul copilăriei îl vede bine în amintiri, dar i-ar plăcea să regizeze o peliculă adevărată despre copilăria anilor 40. Au trecut peste 70 de ani de atunci, dar amintirile despre foamete, deportări, frică și despre prietenii de copilărie îmbină spectaculos tristețea și optimismul.

Actorul Vitalie Rusu joacă în teatru din 1962, când a fost angajat în trupa Teatrului „A. S. Pușkin”, actualmente Teatrul Național „Mihai Eminescu”. Este și regizor. A montat spectacole care i-au adus premiul I pentru regie. Oamenii îl cunosc și din filme, jucând roluri memorabile sau generând zâmbete și sarcasm în cadrul emisiunilor televizate „Teatrul de miniaturi”. La un moment dat, s-a detașat de teatru, fiind angajat la Ambasada R.Moldova din București. Însă peste șase ani a revenit la pasiunea lui – actoria. Astăzi îl găsim tot pe scena Teatrului „Mihai Eminescu”. La cei 78 de ani zice că nu este bătrân, dar vechi.

Cireșile amare din Plop

Vitalie Rusu s-a născut în satul Plop, raionul Dondușeni. Îi place să spună că ”Plop este un sat care intră în pădure”. În copilărie, o cutreiera de dimineață până seara, iar amintirile, chiar și cele ”negre” sunt strălucitor de frumoase. „În pădure era un lac, cam cât scena teatrului de mare. Apa era neagră, deoarece putrezeau frunzele în el. Ne plăcea să ne bălăcim în apa, iar când ieșeam de acolo, eram negri, ca michiduță. Mergeam la izvor și ne spălam”, își amintește actorul.

Pădurea i-a fost un fel de primă școala a descoperirilor despre univers: ”În pădure mâncam ciuperci. Nimeni nu ne-a învățat pe care să le mâncăm. Natura ne proteja. Când nu aveam chibrituri, luam o bucată de sticlă pe care o țineam la soare până se încălzea, aprindeam un rug mic și prăjeam ciuperci. Mâncam cireșe negre și amare. Nu am mâncat cireșe din pădure de când am plecat din Plop”, povestește cu drag Vitalie despre satul în care s-a născut și de care îi este dor.

Tot în Plop, Vitalie a văzut pentru prima dată avioane. Zburau deasupra satului, zgomotoase. Sub ele – mașini îndesate cu oameni triști. „Era în jurul orei 4 dimineața. Eu m-am trezit. Tata era îmbrăcat și stătea așezat pe laiță. La un moment dat, a început să se audă un zgomot de mașini. Pe atunci nu erau mașini. Dacă trecea vreo mașină o dată în lună, noi alergam desculț pe urmele ei. Pe la 7 dimineața, tata s-a dus la Sovietul sătesc. M-am dus și eu cu el. Erau multe mașini și toate – pline cu lume. Printre ei era și bunica care țipa, iar lângă ea era verișorul meu Tolea, cu un an mai mic decât mine. El era în felul lui parcă nițel fericit că o să meargă cu mașina. Și mătușa Olea, mama lui Tolea, se zbătea la roata mașinii ca să-și ia feciorul din mașină, iar soldații o dădeau într-o parte. L-au luat și pe Tolea, fiindcă a dormit la bunica. Bunelul nu era acasă. Tata nu a putut să facă nimic ca să-i salveze. Tata era dintr-o familie bogată: aveau o pereche de boi, doi cai, oi. Pe lângă asta, bunelul a fost notar. Eu nu înțelegeam ce se întâmplă. Eram mic. Mă uitam ca la un film”, descrie Vitalie cu o tristețe în voce.

„Mâncau sfecla crudă, le curgea sucul pe barbă, ca sângele”

Pe cei rămași la Plop i-a prins foametea. „Pe noi ne-a salvat lintea din care făceam geandră. Puneam fel de fel de buruieni, rădăcini și făină. Asta ne-a salvat. Țin minte că a intrat în curtea noastră un bărbat cu un copil. Tata le-a dat o sfeclă crudă și cum o mâncau ei, curgea sucul pe barbă, gât, de parcă era sânge. Eu știam că sfecla trebuia coaptă sau fiartă. Asta m-a zguduit. Erau flămânzi”, povestește actorul, retrăind evenimentele de 7 decenii.

Familia lor a avut ocazia să „fugă” în România. Mulți profesori au fugit în România când au început deportările în masă. A fost ordin ca profesorii să nu fie deportați, căci RSSM avea nevoie de cadre didactice. „Eu sunt de vină că nu ne-am dus în România. În zilele în care am fi putut să fugim, am făcut febră mare. Căruța cu covoare și alte lucruri era pregătită. Dar mama a zis că nu se duce nicăieri, căci copilul ei moare. Decât să-l îngroape nu știu unde, mai bine să-l îngroape aici. Aveam angină cu puroi. Nu știu dacă acum sau altădată, dar îmi amintesc cum a venit o vecină bătrână și mi-a făcut masaj la gât. Apăsa tare cu degetele și la un moment dat a ieșit puroi din gât”.

Călimara și ingineria de copiat a lui Nicuță

Ulterior, totuși, familia Rusu a fost „deportată” la vreo 60 de km de satul de baștină. Au încărcat două căruțe cu boarfe, au luat cățelușa și s-au dus în satul Dominteni, raionul Drochia. „Acolo am locuit din casă în casă. Am stat la vreo 4-5 gazde. Satul era frumos. Oameni săraci, dar cuminți. Oamenii aveau arme de vânătoare, fiindcă în vale erau vulpi, iepuri, rațe, iar oamenii din asta se hrăneau”. Familia a fost nevoită să ia totul de la capăt în speranța că nu vor mai fi deportări și foametea va rămâne în trecut. Părinții lui Vitalie, Lidia și Alexandru, au făcut cunoștință cu noua lor școală, iar Vitalie și sora sa – cu viitorii colegi de clasă. Profesoara de clase primare a lui Vitalie a fost chiar mama Lidia. „Îmi era greu dacă mă scotea la tablă și nu știam. Îmi era rușine de părinți. Toată răspunderea era pe capul meu. Cum ceva, mama mă scotea la tablă. Copiii veneau la școală îmbrăcați prost sau nu veneau deloc. Mămica mă lua de mână și ne duceam în celălalt capăt al satului ca să vedem de ce copilul nu a venit la școală. Și pe urmă dădea darea de seamă. Oamenii nu aveau cu ce face focul, iar o pereche de papuci era purtată de mai mulți copii. Unde să-i mai trimită la școală?”, se întreabă retoric Vitalie.

În Dominteni, Vitalie s-a împrietenit cu Nicuță, cum îi ziceau colegii, dar profesoara îl striga Ion Godovaniuc. „Profesoara m-a pus în bancă cu Vitalie, fiindcă eu eram năzbâtios și trebuia cineva să mă liniștească”, recunoaște Nicuță, adăugând că Vitalie învăța cel mai bine din clasă. „Eu voiam să fiu în rând cu Vitalie. Ceream de la el să copiez, dar dacă nu voia să-mi dea, mă mâniam pe el. Făceam o roticică din sârmă și o băgam în călimara cu cerneală și îi murdăream foaia. El arunca foaia jos, dar eu o luam și copiam. Și așa am fost în rând cu Vitalie”, zâmbește cu poftă fostul său coleg de bancă, dar și de joacă. În pauza mare dintre ore, Vitalie și Nicuță făceau schimb de gustări. Nicuță schimba bucățica de pâine și brânză pe bomboane. Familia Godovaniuc avea o vacă în gospodărie și Nicuță îl lua pe Vitalie cu cireada. Se trezeau pe la 5 dimineața, mama le punea în traistă o bucată de mămăligă, brânză, cât să le ajungă pentru o zi. „Ne scăldam, ne băteam, ne jucam de-a războiul și alergam. Dar cel mai strașnic era atunci când pe vacă o mușca strechea. Asta era tragedie. Ne întreceam la alergat până o găseam”, spune Vitalie.

Jucăriile: scripci din floarea soarelui

Nici Tucă și nici Nicuță nu au avut multe jucării. Actorul își amintește că părinții i-au cumpărat niște pistoale și rățuște care pluteau pe apă. Restul jucăriilor au fost confecționate de părinți sau chiar de el. Tata i-a făcut un cărucior, iar Vitalie își meșterea singur scripci din bețele de floarea soarelui și porumb, praștii și arcuri. Folosea materialele pe care le găsea în jurul casei. Nicuță avea o roată pe care o împingea cu o sârma ca să se rostogolească. „El lua bomboane de acasă și mi le dădea mie. Iar eu îi dădeam să alerge cu roata”, își amintește cu drag Nicuță despre jocurile îndulcite ale copilăriei. Pe baltă mai jucau și hochei pe timp de iarnă. „Ne jucam de-a parca. Azi îi spunem hochei. Aveam un băț rotund cu care loveam mingea, pe care o făceam din păr de vacă. Rupeam părul, îl dădeam cu săpun și când se usca, aveam o minge”, adaugă fostul coleg de bancă. Alteori copiii își meștereau patine. „Făceam patine dintr-o scândură pe care era pusă o sârmă. Ne împingeam cu bețe care aveau câte un cui la capăt. Când ne era sete, făceam o gaură în baltă. Apa era curată, de un verde deschis. Erau pești, raci și chișcari (țipari). Îi tăiam și îi coceam pe rug. Erau foarte gustoși”, completează Vitalie.

Vara însă balta atrăgea copiii cu alte jocuri. „Peste baltă era o punte îngustă și ca să treci de cealaltă parte, dacă vine omul în față, trebuia să te oprești, să te cuprinzi. Așa așteptam să treacă vreo fată. Îmi făceam drum când vedeam una”, adaugă Vitalie. Mihai Ciobanu își aduce bine aminte și el de această punte. „Ne plăcea joaca pe această punte. Uneori urcam mai mulți pe ea și ne hârjoneam până cădeam în apă”, spune Mihai, alias Mișu. Tot Mișu și-a adus aminte cum au mers împreună după pepeni verzi: „Ne-am dus câțiva băieți la o harbuzărie pe deal. În timp ce umblam printre harbuji, am auzit o mașină. Ne-am speriat și am vrut să ne ascundem. Era o scârtă de paie și am alergat spre ea. Dar Vitalie nu a reușit să ajungă la ea și s-a ascuns după un bolovan”, râde Mișu.

De sărbători Vitalie nu avea voie să meargă să colinde în sat. Copiilor de profesori le era interzis. În schimb, el cânta, dansa și recita poezii pe scena școlii. „Mama avea o voce foarte frumoasă. Se vede că de la ea am moștenit genele. Tot mama m-a învățat să recit poezii, de pe cuptor. Cuptorul avea o perdea. Eu o trăgeam și spuneam poezii. Ce spui tu? Ce te uiți așa speriat? Gândește-te la ceea ce vorbești! Tu trebuie să înțelegi ceea ce spui. Toți pot așa, dar tu nu trebuie așa. Și acum țin cont de asta atunci când mi se dă rolul”.

Vitalie a devenit student la actorie, după ce a studiat doi ani de Institutului Pedagogic „Alecu Russo” din Bălți. „M-am dus la institut, însă știam că nu e locul meu acolo. N-aș fi rezistat. Am văzut în familie ce înseamnă să fii pedagog. După primul an de studii am mers la Conservatorul de Arte din Chișinău. Dar când am văzut ce băieți frumoși sunt acolo, m-am întors la Bălți. Artistul trebuie să fie frumos, mi-am zis eu. La Chișinău aveam un prieten care îmi trimitea scrisori și îmi spunea să încerc de actor”. În 1964, Vitalie Rusu a absolvit Conservatorul „Gavriil Musicescu” din Chișinău (astăzi Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice), cu specialitatea – actor de teatru și film.

Roxana Teodorcic