Principală  —  Reporter Special  —  Oameni   —   Revenind acasă de la Paris

Revenind acasă de la Paris

Două fotografii, o scrisoare şi o femeie dispărută. Din ele a plămădit Sandrine Treiner „Ideea unui mormânt fără nume”. A reconstituit o poveste. Despre dispăruţi, greşeli şi o femeie care vrea să schimbe lumea. Şi care se rătăceşte. Şi care trimite, spre Chişinău, actuala str. I. Creangă, o scrisoare conţinând fraza „Nu veniţi. Ne-am înşelat”.

Cele trei ingrediente sunt, poate, motivul pentru care m-am trezit într-o duminică, după ce citisem cartea Sandrinei, în mijlocul cimitirului evreiesc din Chişinău. Descoperind morminte cu inscripţii în idiş, descoperind alţi vizitatori, descoperind ruinele sinagogii, împăienjenite de plante, aşa cum istoria şi poveştile noastre se acoperă, odată cu trecerea timpului, de uitare.

Moldova este o ţară din care se pleacă. Nu de ieri şi nu de azi, din păcate. Dar Sandrine a revenit. Pentru că uneori, trăgând de o aţă, dai de ghem. Aşa depeni istoria. Şi, tot uneori, după cum zice Sandrine în carte, pentru a merge drept înainte, trebuie să te întorci înapoi la 180 de grade.

Sentimentul de bine

Sandrine Treiner a studiat istoria, este jurnalistă, directoare France Culture şi are rădăcini basarabene. „Bunica mea s-a născut la Chişinău în 1916 şi a plecat în anii ’30, nu ştiu exact când. Apoi, în anii ’60- ’70, cred, a revenit să-şi revadă prietenii. Tatăl meu, deci fiul ei, născut la Paris, nu a fost, însă, niciodată aici. Aşa că eu am venit împreună cu el, în urmă cu câţiva ani”, spune Sandrine. Jurnalista mărturiseşte că poate citi puţin în limba română, dar o înţelege într-o măsură mai mică şi nu o vorbeşte aproape deloc. Totuşi, „cultura acestei ţări, prinsă între influenţele din Est şi din Vest, este una foarte interesantă, pentru că este destul de amestecată”, crede scriitoarea.

Când a venit pentru prima dată la Chişinău, era iarnă. A locuit într-un mic hotel de pe str. Petru Movilă, care se numeşte „Luna”. I-a plăcut să se afle aici din prima clipă. „Găsesc asta un pic amuzant, pentru că bunica, care a locuit aici, spunea mereu, deşi păstra o legătură destul de puternică cu ţara sa, că nu e nimic de văzut la Chişinău. Şi, de fapt, într-o anumită măsură, este adevărat, dar în acelaşi timp te simţi foarte bine aici. Moldova nu e o ţară construită din peisaje sau monumente excepţionale, dar întregul produce un sentiment de armonie, suntem bine aici”, adaugă Sandrine.

„Ideea unui mormânt fără nume îmi displace”

Cartea pe care a pornit să o scrie Sandrine cu câtva timp în urmă a fost motivul principal al venirii sale la Chişinău. „Ideea unui mormânt fără nume” încearcă să reconstituie viaţa unei tinere evreice pe nume Manya Schwartzman, copil al Revoluţiei din 1917, dispărută prin 1937 în Uniunea Sovietică.

„Titlul reia un extras dintr-o frază pe care am auzit-o la cinema. Era vorba de un film realizat de finlandezul Aki Kaurismäki care se numeşte „Omul fără trecut” şi care spune povestea unui om care este atacat, lovit puternic la cap şi nu-şi mai aminteşte cum îl cheamă. Pe parcursul întregului film, acest om încearcă să afle cine este. Întâlneşte o femeie, se îndrăgosteşte şi se mută cu ea. Într-o zi ea îi spune: „În fine, după toate, ţi-ai refăcut o viaţă, de ce ai nevoie absolută de a-ţi afla numele adevărat?” Şi personajul îi răspunde: „Ideea unui mormânt fără nume îmi displace”. Fraza m-a frapat. Aşadar, când căutam un titlu, şi aşa cum era vorba de o femeie dispărută, care nu are mormânt, mi-am zis că voi relua fraza, şi astfel romanul a primit acest titlu”, relevă scriitoarea.

În ce priveşte subiectul, Sandrine spune că totul a pornit de la fascinaţia pentru o fată văzută într-o fotografie. O fată despre care nu se cunoşteau prea multe alte lucruri decât că a dispărut. „Cred că istoriile despre dispariţii ating coarde profunde în noi. Totuşi, aceasta nu este doar o istorie de dispariţie, dar şi una politică. Este povestea unei dispariţii în masacrele staliniste”, concretizează Treiner, subliniind că istoria idealului comunist este una care o interesează în mod deosebit.

Scriitoarea menţionează că i-a fost destul de greu să documenteze cartea, „pentru că nu ştiam mai nimic despre acest personaj”. Astfel, mai întâi a venit aici pentru a încerca nu atât să afle lucruri despre Manya, „ştiam că nu voi găsi nimic”, spune Sandrine, cât pentru a observa geografia, peisajele, pentru a vedea locul unde a trăit. „Şi apoi, am avut enorm de mult noroc. În virtutea povestirilor despre ce căutam, în final, cineva m-a pus în contact cu fratele acestei femei, originar şi el din Chişinău, care locuia în SUA, la Boston. Aşadar, am avut mare noroc pentru simplul fapt că l-am găsit, pe de o parte, iar pe de altă parte, am descoperit că el a scris memorii în care vorbea şi despre sora sa, şi aşa am putut avea acces la o parte din istoria surorii sale. El a murit la 102 ani. Totuşi, în carte, sunt multe lucruri pe care nu le cunosc şi care rămân nespuse”, adaugă Treiner.

Odessa—Kiev—Tiraspol—Chişinău şi o a doua patrie

Pasiunea pentru istorie şi probleme sociale a Sandrinei se datorează faptului că provine dintr-o familie străină, şi că a auzit întotdeauna accente străine în jurul său, crede ea: „Provin dintr-o familie unde chestiunile politice şi sociale erau foarte importante, discutam deseori despre toate acestea şi am avut întotdeauna o conştiinţă politică”.

Jurnalistei îi vine greu să explice, pe de altă parte, pasiunea sa, inclusiv livrescă, pentru această parte a Europei. „Când sunt aici, mă simt bine. Cred că e ca o a doua patrie visată. Există o patrie reală şi apoi o alta, cea visată… Înainte de a veni aici, am fost în Ucraina, la Odessa, care este un oraş absolut magnific. În orice caz, eu aşa l-am găsit şi am adorat să fiu acolo. După Odessa, am plecat la Kiev, şi apoi din Ucraina am mers în Transnistria, iar în final, am ajuns aici, la Chişinău. Evident, toate acestea nu au nimic în comun, sunt oraşe absolut diferite, cu regimuri diferite. Dar, pentru mine, este vorba de o istorie de imaginaţie… ”, opinează Sandrine.

Despre Transnistria nu auzise nimic anterior şi „ceea ce a primat la plecare a fost curiozitatea. Transnistria e fascinantă pentru cineva ca mine, care s-a născut şi care trăieşte într-o ţară absolut normală, clasică. Tiraspolul este un oraş surprinzător, destul de frumos. Dar, e totuşi o istorie tragică. Deci… este fascinant ca istorie tragică”, conchide scriitoarea, rezumând astfel, cu voie sau fără, povestea de veacuri nu doar a unui oraş, ci şi a unei naţiuni întregi.