Omar Sosa: 7 nominalizări la Grammy, 3 note şi 1 „Mulţumesc, muzica dvs. va rămâne cu mine până în ultima zi”
Omar Sosa (56 de ani) vine din Cuba. E cazat la un hotel din Chişinău, în holul căruia îl găsesc la o masă cu peşte şi vin alb în faţă. Prima lui replică este: „Viaţa mai întâi, munca pe urmă”. Urmează să urce pe scenă la Ethno Jazz Festival, peste o seară. Vorbeşte despre uraganul din America şi despre cum, în Cuba, oamenii dansează cu apa până la genunchi, pentru că atunci când eşti sărac nu ai prea multe de pierdut şi ştii să apreciezi ceea ce primeşti.
Cuba, unde a crescut, i-a dat oportunitatea de a se educa în viaţă ca un luptător, într-un fel, „pentru că noi nu avem foarte multe lucruri”. Aşa, Cuba l-a făcut să înveţe cum să aprecieze lucrurile în viaţă. „Când nu ai nimic sau aproape nimic, înveţi că tot ce contează este o bună educaţie şi fericirea. Cu astea poţi merge în lume”, spune Omar.
„Totul se repetă, într-un fel sau altul”
Ia o felie de pâine de pe masă şi o ridică în sus la lumină. „Când nu prea ai parte de multe şi vezi o felie de pâine, de exemplu, o apreciezi. Nu te mai gândeşti la asta doar ca la o bucată de pâine. Când cineva pune bucata asta de pâine pe masă, îi mulţumeşti. În America nu-i aşa, nici în Spania. Dar în Africa sau în Cuba timpurilor mele, aşa era. De asta ador să mă bucur de viaţă. Pentru că fiecare secundă e prima şi ultima. Nu se va întoarce niciodată. Poate Cuba mi-a dat acest sentiment fără ca eu măcar să fiu conştient de el”, adaugă candid Omar.
Atunci când a plecat din ţara sa şi a descoperit lumea, a văzut cât de mare e, dar şi cum oamenii pot cumpăra o mulţime de lucruri, de care adesea nici măcar nu au nevoie, a fost uimit peste măsură. „Mai puţin e mai mult”, spune, zâmbind parcă şmechereşte, Omar.
Ambiţia sa din copilărie a fost, pur şi simplu, să fie fericit. La început, şi-a dorit să joace baschet, dar când a mers la un meci, cineva dintre jucători l-a lovit peste faţă. A renunţat.
Fiul său a trecut prin aceeaşi experienţă. „E mai înalt decât mine şi e foarte bun la basket. Dar, mi-a zis că nu vrea violenţă în jurul său, nici competiţie. Viaţa e ciclică, totul se repetă, într-un fel sau altul. Eu i-am spus acelaşi lucru tatălui meu”, îşi aminteşte nostalgic muzicianul de acum.
„În Cuba, suntem zgomotoşi”
Apoi, rădăcinile amintirilor lui Omar se deznoadă şi, pe rând, vede cum în casa copilăriei sale, în fiecare duminică, se bea rom sau bere şi se cânta. Vede cum s-a îndrăgostit de muzică, cum a descoperit că „muzica este una din vocile sufletului”. Vede cum, în fiecare duminică, fredonau cu toţii „Mona Lisa, Mona Lisa…”, şi îngână cu vocea sa puţin răguşită, în spaniolă, aceeaşi melodie.
„Se auzea tare, pentru că în Cuba suntem zgomotoşi. Aveam şi boxe puternice. Dar, muzica era atât de bună, încât vecinii nu spuneau nimic. Aşa erau petrecerile noastre de duminică. Se bea… erau cinele clasice de familie. Cu vin ori rom. Odată, am spus: „Tată, iubesc muzica!” Şi el mi-a spus: „dacă ai talent, trebuie să studiezi pentru a-l dezvolta”. Tata a luptat mereu ca familia noastră să aibă posibilitatea de a studia”, completează Omar.
A mers apoi la Conservator, unde, evident, nu a trecut totul fără complicaţii. Dar, contează că „azi stau aici şi beau a doua sticlă de vin, e multă dragoste în jur şi am oportunitatea să cânt. Aşa că spun mulţumesc”.
Îşi explică această bucurie nemărginită pentru lucruri simple inclusiv prin faptul că face multe călătorii şi nu are de ales. „Dacă aş merge la birou în fiecare zi, însă, aş muri. Totuşi, unii oameni iubesc stabilitatea şi rutina, iar noi suntem aici să mai tragem de ele, prin muzica noastră”, argumentează Omar.
Trei note pentru un cancer
Inspiraţia vine din tot ceea ce îl înconjoară, dar mai ales din libertate. „Când mergi prin viaţă cu atitudine şi împarţi iubire, unitate şi nu-ţi pasă de alte lucruri, pe care oamenii le scot în evidenţă doar pentru a ne separa unii de alţii, aşa cum o fac politicienii, eşti liber. Şi e bine să fii liber, înainte de toate, în interior, să treci prin tine ceea ce înseamnă corect şi greşit şi să găseşti o cale bună de a spune că asta e bine şi asta nu”, argumentează muzicianul.
După care, exprimându-și încă o dată recunoştinţa pentru că există muzica şi pentru că o poate face, îşi aminteşte de ceea ce i s-a întâmplat vara aceasta în Franţa.
„O doamnă a venit la un concert pe care îl susţineam acolo. Avea cancer în faza terminală. Cvartetul nostru a cântat o piesă care i-a plăcut mult. Îi zice „My three notes”. Energia ei a fost atât de strălucitoare! Ştiu că, la final, am băut un pic şi am avut un moment social. Ea s-a apropiat de mine şi mi-a spus „mulţumesc, muzica dvs. va rămâne cu mine până în ultima zi”. A murit cu cinci săptămâni în urmă. Le-am spus prietenilor mei că de fiecare dată când interpretăm „My three notes”, vorbim cu spiritul ei şi acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri dintre toate cele care se pot întâmpla. Pentru că, vezi tu, muzica poate trata oamenii. Nu spun că poate trata cancerul, dar cine ştie? De ce nu? Cel puţin, dă speranţă, sau un moment bun, iar asta contează”, zâmbeşte iar Omar.
Totodată, realizează şi pentru sine, şi pentru ceilalţi că muzica este doar o oră şi jumătate, iar restul e viaţă. E căsătorit a treia oară. Uneori doarme, alteori nu. Uneori, avionul îi întârzie. Etcetera. Astfel se vede nevoit să găsească o cale pentru el şi cei din jurul său de a petrece bine timpul. „Pentru că, dacă facem asta, tot ce se va întâmpla mai apoi pe scenă va fi plin de iubire şi transparenţă”, încheie Omar, a cărui muzică va rămâne şi cu mine până în ultima zi.
Omar Sosa a fost nominalizat de 7 ori la premiile Grammy. Este compozitor, pianist şi bandleader, ţine anual peste 100 de concerte în toată lumea, merge în turnee împreună cu cvartetul Afro Cubano. A concertat duminică, 24 septembrie, la Ethno Jazz Festival.
