Oameni „Soarele întârzie să răsară…” – o carte scrisă pe timp de noapte

Romanul Mariei Bulat-Saharneanu „Soarele întârzie să răsară…” a văzut lumina tiparului la Editura Academiei Române. Cartea cu 856 de pagini a fost scrisă pe parcursul mai multor ani. „Am scris-o mai mult nopțile, deoarece munca de zi cu zi nu-mi oferea răgaz pentru a lucra asupra acestei cărți”, spune autoarea. Pentru cititorii ZdG, Maria Bulat-Saharneanu a acceptat să dezvăluie detalii despre romanul „Soarele întârzie să răsară…”

— Cum a fost scris romanul?

— Greu, dar nu mă plâng. Am dedicat niște ani, scriind în paralel cu alte angajamente. A fost greu pentru că, ieșind din starea aceea de scriere, când lumea din afară parcă nu există, e dificil să reintru în atmosfera din paginile ei. Dura ceva timp, trebuia să recitesc, să mă rezidesc în ceea ce făcusem deja. Erau și momentele acelea de căutare, care puteau continua zile sau săptămâni. Deseori, după frământ îndelung, deschiderile erau atât de surprinzătoare, încât mă mirau și pe mine cât de bine se înscriau în tot ce doream să spun. Atunci, lăsam totul și notam. Puteam să notez în agende, în carnețele, pe șervețele de hârtie, oriunde – la masă, în troleibuz, pe drum… Multă vreme mi-a luat documentarea. Mi-am asumat să elucidez ultima sută de ani din spațiul nostru și, precum zice academicianul Mihai Cimpoi în cronica sa despre carte, publicată în Literatura și Arta, am recurs la „incursiuni în istoricul cetăților și al unor fapte istorice ca atare”. Mihai Cimpoi îi zice cărții „proză ambițioasă între cronică…și frescă…” A trebuit să știu cum a fost viața în perioada interbelică și mai înainte de ea, apoi ce s-a întâmplat din punct de vedere istoric în jumătatea de veac de ocupație sovietică și cum s-au răsfrânt aceste întâmplări în destinele celor din spațiul ocupat. Am scris „Soarele întârzie să răsară…” mai mult noaptea. I-aș zice acestei scrieri că e o carte de noapte…  

— De ce ai decis să scrii această carte?

— Grație profesiei de jurnalist, eram încărcată cu amintirile, cu trăirile, cu emoțiile celor care au fost și nu mai sunt, pe care le duceam în spate și trebuia să fac ceva cu ele. Mi-am dorit să recuperez prin această scriere sentimentul de dragoste pură, de dor al înstrăinaților fără de voie care eram și suntem, sentiment manifestat mai cu seamă în anii mișcării de eliberare națională. Țin minte că scrisesem pentru „Gazeta Românească” editorialul „Dragoste de țară, dragoste de neam”, în care le ziceam fraților de peste Prut că de ne vor vedea cu ochii împăienjeniți, să nu creadă că nu suntem cu toate acasă, ci să știe că dorul ni-i atât de mare, încât ni se umezesc ochii doar la auzul cuvintelor Țară-Mamă, Patrie, Neam. Cartea e și o declarație de dragoste pentru români, pentru România. Am simțit că noi toți avem nevoie de o poveste de dragoste care să ne întremeze simțurile, să ne înnobileze sufletele, să ne redea zborul frânt de istorie. 

— Cum ai conceput-o?

— Totul a pornit de la o informație pe care am aflat-o când, copilă de vreo 10 ani fiind, în genunchi, împreună cu familia, răream firele de sfeclă pe deal. Se vede că încă nu era grădiniță în sat dacă ne aflam cu toții pe deal. Țin minte că mama, aplecată asupra rândului, plângea și-l ruga pe fratele mai mare, care absolvise opt clase, să învețe mai departe. Pe el îl umilise cineva dintre învățători și n-a vrut nici în ruptul capului să continue școala. Atunci, mama ne-a și spus că în anul 1940 primise, pentru bună învățătură, o bursă de la Casa Regală destinată copiilor talentați ai țăranilor și că în toamna acelui an urma să meargă să învețe la un liceu din Iași. A intervenit însă ziua de 28 iunie și… Mai țin minte că a zis: „Cine știe ce viață aveam dacă nu era acea zi și dacă nu veneau antihriștii peste noi.”  

La scrierea cărții le-am luat drept reper pe bunica mea, Vasilica, pe care am asociat-o mereu cu o sfântă, și pe mama, Anisia Bulat, inclusiv pe toată lumea bună și vrednică a cărei experiență de viață am cunoscut-o și pe care am cumulat-o în destinul unei familii, protagonista cărții, trecând-o prin ultima sută de ani sau și mai mult. De mare ajutor mi-a fost și cartea „Noaptea cu bocete”, pe care am scris-o la începutul anilor 1990. Umblasem din sat în sat ca să stau de vorbă cu foști deportați. Dramele lor m-au marcat și, ca o datorie morală, mi-am propus să le valorific sub aspect psihologic. De regulă, despre dramele provocate de nedreptățile istoriei se scrie în zgârcite date statistice, iar suferințele, traumele personale, rămân în afara atenției colective, pe când ele sunt devastatoare pentru fiecare pătimit. N-am să uit niciodată imaginea unui bărbat voinic, în floarea vârstei, care, sprijinit cu capul pe mâinile încrucișate pe gard, se cutremura de plâns. Îl rugasem să-mi vorbească despre deportări, iar el mi-a răspuns: „Pe mine încă nimeni nu m-a întrebat ce-am tras în Siberia…” La acest subiect m-a sensibilizat bunica Vasilica, mămuța, cum îi ziceam noi. Era prin 1977, o zi de duminică. Eram cu fiul nou-născut pentru mai multă vreme la părinți, or, ca toți intelectualii autohtoni, nu aveam dreptul la locuințe, trăind prin gazde. Mămuța Vasilica obișnuia să treacă, după biserică, pe la noi, biserica însemnând în acel timp un dascăl, declarat nebun de autorități, care închidea și deschidea biserica duminicile și la sărbători, și niște băbuțe care se duceau cu lumânările în mână ca să asculte rugăciuni și cântări în strană. Preotul, cum era pe atunci, fusese alungat de autorități. Au dorit să închidă și biserica, s-o prefacă în depozit sau club, dar satul s-a opus. Bărbații făceau lanț zi și noapte în jurul bisericii și-i preveneau pe cei de vor îndrăzni să se apropie că-i vor împroșca în ochi cu pulbere de sticlă pisată. Așa, nimeni nu a avut curaj să se apropie. Povestea lumea că multă vreme au vâjâit motocicletele milițienilor dintr-un capăt în altul al satului în căutarea cheilor de la biserică, care… se pierdeau cumva prin fustele bătrânelor, una dintre ele fiind și mămuța Vasilica. Când vreun milițian încerca să se apropie de ele, primea amarnic în obraz: „Oare cine te-a crescut de-ai ajuns să mă cauți la fuste, netrebnicule!” În duminica amintită mai sus, mămuța Vasilica începu vorba despre deportări cu o frază rostită tainic: „Am să-ți spun ceva, dar să știm numai noi și pământul…”

— Cui este destinată cartea?

— Când am dat cuiva să citească prima din cele patru părți, în care scriu despre perioada interbelică, am fost întrebată cine ar fi cititorul țintă. Am răspuns: fiecare român, pentru că e vorba de destinul celor înstrăinați fără de voie, celor rămași în mai multe rânduri în afara granițelor României.  

„Soarele întârzie să răsară”, roman de Maria Bulat-Saharneanu

Acțiunea romanului urmărește destinul unei femei și al familiei sale sfâșiate între două lumi: una care o neagă și alta care o dă uitării. O biografie tulburătoare pe fundalul marilor convulsii ale Basarabiei secolului XX, marcată de două valuri de ocupație sovietică și de speranța unei reuniri naționale, mereu promisă și niciodată împlinită. „Soarele întârzie să răsară…” este o declarație de dragoste, curaj și reziliență, care scoate în evidență nu doar pătimirile unei națiuni, ci și puterea umană de a iubi și de a spera în cele mai întunecate momente ale istoriei.

— Ce ai scrie într-un autograf?

— Îmi doresc ca această scriere să genereze dragoste între frați, între semeni. Doar când ne vom iubi aproapele ca pe noi înșine, ne vom rostui viața pe acest pământ.

— Într-o lume computerizată, cine ar fi cititorii acestei cărți? 

— Și în lumea computerizată oamenii au nevoie de emoții, de cunoaștere, despre cum au fost cei de până la ei. Și dacă le va fi incomod să țină în mână o carte în format fizic, pot apela la variante electronice, audio, video, la ustensile moderne… Apropo, un cititor atent ar putea descoperi că „Soarele întârzie să răsară…” e ca o pânză cinematografică, ce poate fi lesne transpusă într-un film. Mărturisesc că am și urmărit acest scop, fiind preocupată de faptul că noi, românii, nu avem un film reprezentativ despre tragediile noastre, mai cu seamă cele de la 1940 încoace, așa cum au toate popoarele care își respectă istoria și își onorează victimele. Ele își fac cunoscute marile tragedii prin filme, cel mai accesibil mijloc de a atrage atenția, prevenind astfel alte tragedii și atingând vindecarea salvatoare. Or, o tragedie vorbită e ca și un medicament. O spun azi mai mult ca oricând psihologii. Așa au procedat evreii, polonezii, americanii, japonezii și alte popoare, sensibilizându-ne și făcându-ne să luăm atitudine față de durerile lor. 

— Cine a fost primul cititor al cărții?

— Scriitoarea Claudia Partole și, în paralel, prietena și colega mea de facultate Ecaterina Coliban-Mărăndici, cărora le sunt recunoscătoare. E vorba totuși de un volum de 856 de pagini. Le-am numit proptelele de care m-am sprijinit în acest periplu literar. Sunt impresionată de bonomia Claudiei Partole, care, pregătindu-se de o aniversare, a dat la o parte proiectele ei și a citit romanul. Îi zic roman, că nu prea îndrăzneam s-o fac înainte să-i zică pe nume experții, așa cum a făcut-o academicianul Ion Hadârcă, care l-a numit în prefața cărții „Saga Saharnei”. Domnia sa ar fi, după academicianul Valeriu Matei, care l-a și publicat la Editura Academiei Române, următorul cititor, din cele ce știu.    

— Cine e în poza de pe coperta cărții?

— Editura Academiei Române a avut această viziune, reieșind din conținutul romanului. Autoarea copertei este Mariana Șerbănescu. Întâmplător sau nu, imaginea amintește de chipul mamei lui Valeriu, Ana, mamă-soacră pentru mine…

— Cum era?

— A fost soră medicală. Și-a salvat frații și surorile de la foamete. Tot ea a scos din gura morții mulți copii, a primit nașteri și pe pragul casei, mergând pe orice vreme la bolnavii din Cuizăuca. Era deja la pensie, dar lumea continua să o cheme. După o vizită de noapte la un bolnav, fiind de felul ei firavă, vântul o luase pe sus. Atunci își frânse un picior, dar oricum nu refuza când i se cerea ajutorul. La poarta ei lumea bătea și în miez de noapte după „bunghișori” (pastile pentru durere). Când a rămas singură, dar încă „voinică”, cum glumeam noi, oricând veneam la ea, avea mereu pâine coaptă, învârtite, lapte, chișleag, alte bunătăți pe care i le aducea mahalaua drept recunoștință pentru binele făcut, chiar dacă nu era nevoiașă, că toată viața a muncit. Își prășea și grădina, sprijinindu-se de premergător.   

— Cartea e o cronică a unui neam. Crezi că familiile ar fi mai durabile dacă și-ar scrie propriile cronici?

— Întrebarea îmi amintește de o parabolă pe care mi-a spus-o într-o emisiune la Vocea Basarabiei regretatul Alexe Rău, pe atunci director al Bibliotecii Naționale. Întrebat cum ieșim din situațiile mereu complicate (atunci comuniștii veniseră pentru a doua oară la putere), domnia sa mi-a răspuns prin această parabolă: „O țară era foarte săracă. Oamenii erau triști, deznădăjduiți, mulți o părăseau după o viață mai bună. Tot căutându-și rostul, oamenii ajung să-și aleagă un președinte. Au ales unul pe placul lor. Acel președinte și-a început mandatul rugând alegătorii să-și scrie, fiecare, arborele genealogic. Rugămintea a plăcut mult acelui popor și a prins a se scrie peste tot: la grădinițe, în școli, în biblioteci, în aule științifice, în magazine, la piață, pe tractor, pe deal, pe vale, oriunde erau oamenii acelei țări. Peste vreo 5–10 ani, acel popor inventează telefonul Nokia, la care au prins să vorbească președinții de țară din întreaga lume: din SUA până în Japonia, de la Polul Nord la Polul Sud etc.” Morala parabolei ar fi: iată ce înseamnă să-ți cunoști rădăcinile. Numai așa devii întreg și integru. E vorba de Finlanda, țara cu cei mai fericiți oameni de pe planetă, precum spun sondajele.

— Ce ai învățat, personal, scriind această carte?

— Foarte multe. În primul rând, mi-am împăcat conștiința, iar aceasta e o eliberare. Apoi,  trăiesc sentimentul că mi-am îndeplinit o datorie. N-am făcut-o din orgoliu, nici de dragul scrisului. Dacă era așa, scriam multe cărți, dar fără de substanță. Citisem la un mare scriitor, mi se pare australian, că o carte trebuie scrisă atunci când nu poate să nu fie scrisă. 

— Și când ar putea apărea soarele?

— Odată cu reunirea neamului românesc. Doar atunci ne vom găsi rostul și locul sub soare. Altfel, vom orbecăi ca bezmeticii prin întuneric, așa cum ni se întâmplă de peste trei decenii.

Pentru conformitate, Aneta Grosu