Oameni Cu Ștefan Andronic, corurile de copii învățau să cânte ceea ce era interzis să se vorbească
Vine din regiunea Cernăuți, dintr-o familie în care limba română era apărată chiar și cu riscul represiunilor. A făcut muzică adevărată și atunci când repertoriul românesc trebuia ascuns de ochii lumii. A lucrat cu sute de copii, a creat coruri și clase corale. Astăzi spune că fără dragoste pentru copii educația nu poate fi adevărată. Profesorul Ștefan Andronic, deși s-a retras de la pupitrul dirijoral, vorbește cu pasiune despre „Vocile Primăverii” și despre cum a fost să faci artă corală în condițiile unor regimuri injuste. Descoperirea surpriză pe care am făcut-o în timpul dialogului cu Ștefan Andronic a fost opinia acestuia despre educația copiilor astăzi. „Școala de astăzi are nevoie, înainte de toate, de profesori care iubesc copiii”, constată maestrul Andronic.
Discuția noastră despre coruri, partituri și copii e anticipată de o amintire de familie. Ștefan Andronic spune că tatăl său a fost deportat la Onega, regiunea Arhanghelsk. „Când au venit eliberatorii”, pentru că suferise mult, nu a vrut să învețe limba rusă. Și nu din încăpățânare, ci pentru că durerea care i-a marcat viața era prea mare.
Ștefan Andronic, maestru de cor, profesor. S-a născut în com. Slobozia, raionul Herţa, regiunea Cernăuți. A urmat studii muzicale la Școala pedagogică din Cernăuţi. Primul său loc de muncă a fost cel de profesor de muzică și dirijor de cor la Școala medie nr. 10 din Cernăuţi. A urmat Conservatorul „G. Musicescu” (1962–1964). A fondat studiourile corale „Lia Ciocârlia” – al Palatului creaţiei copiilor (1973–1975) și „Vocile primăverii” – al Liceului „I. Creangă” (1979). Este Maestru Emerit al Artei.
Ștefan Andronic își amintește cum, într-o zi, prin anii ’90, de Sfântul Ilie, familia toată se adunase la masă. Erau 13 copii, rude, oaspeți… Unii nu știau româna. Astfel, pentru ca invitații să nu se simtă incomod, cineva le traducea în rusă. Tatăl său a ascultat puțin, s-a ridicat de la masă, și-a turnat un păhărel mic – „degetar românesc”, și le-a spus mesenilor: „În casa asta vorbim doar românește.” Fraza tatălui a fost „o lecție despre demnitate, limbă și suferința familiei sale”.
Profesorul povestește că una dintre rude ar fi fost agent al securității. În casă se discutau subiecte sensibile, iar discuțiile ar fi fost înregistrate de acel agent și transmise securității. Într-o zi, unul dintre frați a fost reținut. „Când s-a întors acasă, avea părul alb”, spune Ștefan Andronic, amintindu-și că fratele său nu a vrut să vorbească niciodată despre ce i s-a întâmplat acolo.
La Cernăuți, în școala în care învățase Eminescu
A absolvit școala pedagogică din Cernăuți, secția muzică. A făcut parte din prima și singura grupă românească de studenți. Erau 28 de tineri care urmau să devină pedagogi și muzicieni. Practica pedagogică a făcut-o într-o școală de elită din Cernăuți, într-o clădire în care cândva învățase Mihai Eminescu. Pentru tinerii studenți români acel loc era unul special. Căutau documente, dar informațiile erau ascunse sau trecute sub tăcere.
Un rol aparte în viața sa l-a avut directorul acelei școli, Victor Covalciuc, pe care profesorul îl numește „academie pedagogică”. Acesta iubea arta, aducea dirijori, coregrafi talentați și urmărea fiecare pas al pedagogilor în devenire. De la el a învățat că dirijorul nu e un simplu organizator. Dirijorul trebuie să fie pregătit să stea cu partitura în față, să zâmbească în fața copiilor, să le insufle încredere.
Cum au apărut „Vocile Primăverii”
Către „Vocile Primăverii” a parcurs un drum cu multe încercări. După conservator, a lucrat la școala pedagogică din Călărași. Își amintește că în perioada sovietică, repertoriul românesc era tratat cu suspiciune. Uneori, tot ce era românesc se ascundea sub alte titluri sau era atribuit formal altor autori. Era o formă de supraviețuire culturală în sistemul sovietic, care monitoriza orice mesaj public.
Ulterior a revenit la Chișinău. Inspirat de modelele de studiouri muzicale corale din alte republici, în special din Țările Baltice, a organizat colective similare în R. Moldova. Profesorul spune că „Vocile Primăverii” s-au născut din pasiunea sa pentru vocile copiilor, voci care nu pot fi comparate decât cu ciripitul păsărilor sau cu murmurul izvoarelor.
Primul concert a avut loc în sala mică a Filarmonicii. Era ceva nou, o construcție care nu semăna cu alte activități ale timpului, și publicul era curios.
La Școala de Muzică nr. 3, profesorul Andronic a introdus pentru prima dată grupe românești într-o instituție în care copiii învățau muzica în limba rusă. Când a propus deschiderea grupelor românești, i s-a replicat că nu are cine profesa. Răspunsul a fost simplu: „Îmi asum eu responsabilitatea.” Era sigur că toți copiii trebuiau să poată învăța, cânta, gândi și vorbi românește. Mai târziu a promovat crearea claselor corale în școli, dar nu a fost simplu. Erau taxe, părinți care nu puteau sau nu voiau să achite. Uneori, profesorul ajungea să pună bani din propriul buzunar pentru ca întreg corul să poată continua.
Grigore Vieru, Iulia Țibulschi și muzica de dincolo de cenzură
Colaborarea cu Grigore Vieru și cu Iulia Țibulschi, compozitoare, a însemnat o parte importantă a vieții sale. Povestește cum Vieru scria versurile, Țibulschi scria muzica, iar corul condus de Andronic le dădea voce.
În perioada sovietică, când cântecele despre Lenin, partid și comsomol nu lipseau din repertoriile scenice, profesorul a încercat să evite lucrările propagandistice. Își amintește despre un concert organizat chiar de ziua lui Lenin, care era în zi de Paște în acel an. Sala a fost împodobită cu covoare de pe la bunici, iar în locul unei sărbători ideologice, atmosfera a devenit pascală, românească. „Am sărbătorit Paștele, nu ziua lui Lenin”, spune profesorul.
Își mai amintește o noapte în care, alături de Grigore Vieru și Iulia Țibulschi, ascultau muzică clasică. Răsuna „Mica serenadă nocturnă” de Mozart. Vieru s-a emoționat. A întrebat cine e autorul și, aproape în șoaptă, a spus că ar putea scrie versuri pentru acea piesă. A făcut-o, iar corul a început să cânte „Mica serenadă nocturnă” de Mozart pe versuri de Grigore Vieru. Momentul nu a trecut neobservat. Au urmat reacții critice. Erau întrebați cum au îndrăznit să-l cânte pe Mozart în română. Andronic a spus că, da, au îndrăznit, iar după ei vor îndrăzni și alții. Din acele colaborări s-a născut ideea culegerii „Roua Veșniciei”, cu lucrări pe muzică de Mozart, Beethoven, Porumbescu, Enescu, alți compozitori și versuri de Grigore Vieru.
„Cum lucrați dumneavoastră cu o sută de nebuni?”
Întrebat de ce a fost pasionat anume de muzica corală, profesorul Andronic răspunde că aceasta era profesia sa, dar și comunitatea în care copilul învață disciplină, ascultare, responsabilitate și bucurie. „Într-un cor nimeni nu cântă singur, dar fiecare voce contează”, spune dirijorul.
Își amintește cum o șefă de studii l-a întrebat odată cum poate lucra cu „o sută de nebuni”. El i-a răspuns că nu sunt o sută, ci o sută unu, pentru că și el este „un nebun”. În spatele acestei glume se ascunde principiul pedagogic potrivit căruia profesorul nu e deasupra copiilor, ci în lumea lor, îi cunoaște, îi observă, le știe șotiile și firea. Un astfel de profesor cere disciplină fără să-și ascundă dragostea.
Povestește despre copiii care uneori întârziau la repetiție pentru că fugiseră după coțofene sau pentru că salvaseră o pisică urcată în vreun copac. Ștefan Andronic nu trata astfel de cazuri ca abateri de disciplină. Pentru el acestea erau mărturii ale unei copilării adevărate.
„Majoritatea profesorilor nu iubesc copiii. Asta-i problema”
Ajuns la vârsta la care privește școala de la distanță, am insistat să aflăm care, în opinia sa, sunt problemele educației astăzi. Nu a vorbit despre programe, reforme sau manuale. Răspunsul lui a fost unul aparent neașteptat: „Majoritatea profesorilor nu iubesc copiii. Asta-i problema.” Este o afirmație dură a unui om care a lucrat decenii cu elevii și care crede că dragostea și arta pot schimba un copil.
Astăzi, el nu mai este în școală, pentru că are grijă de iubita lui soție. Dar viața sa rămâne o mărturie despre o generație de pedagogi care au creat repertorii și tradiții aproape din nimic.
Povestea profesorului Andronic este despre muzică și despre supraviețuire spirituală, despre limba română vorbită cu încăpățânare în familia sa marcată de deportări; despre copiii care cântau Mozart pe versuri de Vieru; despre profesori care camuflau repertoriul românesc pentru a-l putea aduce în scenă; despre coruri născute într-un sistem politic ostil, care au supraviețuit datorită pasiunii. „Vocile Primăverii” au fost vocile unor copii, dar și ale unei lumi în care, prin muzică, se putea spune ceea ce nu se putea vorbi.
