Oameni Ana Tcacenco, premiată în Suedia pentru cel mai bun rol feminin: „Mi-aș dori ca filmul «Casa Neagră» să nu mai fie actual”

„Casa neagră”, un film regizat de Dumitru Grosei, coproducție R. Moldova – România, a obținut premiul pentru „cea mai bună actriță” la prestigiosul Boden International Film Festival din Suedia. Ana Tcacenco este deținătoarea acestui trofeu pentru rolul doamnei Vieru, mama adolescentului mort pe o masă de operație, în pofida faptului că aceasta acceptase să participe la „Casa neagră” a spitalului, oferind o mită generoasă pentru salvarea fiului său. 

Publicul și juriul Festivalului Boden International Film au urmărit cum un chirurg de la un spital din oraș vine într-un sat sărăcit ca să-i restituie plicul cu bani doamnei Vieru, o mamă necăjită de suferință. Doctorul, frământat de emoții, încearcă să-i explice femeii de ce a venit. Recunoaște că chiar el este chirurgul care l-a operat de apendicită pe Viorel, fiul femeii, decedat pe masa de operație. Chirurgul îi spune că a venit să-i restituie mita pe care mama răposatului i-a dat-o înainte de operație. Femeia refuză să ia banii, acesta fiind punctul culminant al filmului.

Acum câteva zile, am căutat-o pe Ana Tcacenco, actrița care a luat trofeul prestigiosului festival din Suedia, pentru a discuta nu doar despre premiu și film, dar și despre actualitatea subiectului abordat în „Casa neagră”. Actrița amintește că filmul este inspirat dintr-un caz sau din mai multe cazuri tragice de malpraxis despre care a scris presa din R. Moldova. „Am avut responsabilitatea să fac rolul unei femei dintr-un oarecare sat de la noi care și-a pierdut singurul copil pe o masă de operație. Atunci când doctorul vine la ea acasă ca să-i restituie mita, femeia îi amintește că «vi l-am adus viu la spital și voi mi l-ați dat mort». Mama tânărului decedat îi aruncă banii din «Casa neagră», or așa se numea sau se mai numește fondul de plăți neoficiale din spitale, administrat de șefi. Din «Casa neagră» erau sau și mai sunt recompensați subalternii la sfârșitul zilei de muncă.” 

 „Casa neagră” vorbește despre o rană care ne privește pe toți

Au trecut doi ani din momentul lansării filmului, dar acesta nu-și pierde actualitatea și nu încetează să fie invitat și apreciat în cadrul unor festivaluri de prestigiu. Am întrebat-o pe Ana ce crede despre actualitatea și succesul acestui film. Actrița spune că „succesul filmului este legat de actualitatea subiectului, care ne privește pe toți: corupția din societate. Filmul pornește de la un caz real. Dumitru Grosei, regizorul, a aflat această istorie de la un alt regizor, fiind profund marcat. Filmul arată practica existentă în spitale, când mita oferită medicilor ajunge într-o «Casă neagră», un fond comun din care banii sunt apoi împărțiți. Toți cunoșteau sau mai cunosc despre această schemă.” 

De fapt, întreaga acțiune a filmului urmărește întâlnirea dintre mamă și medicul care vine ulterior să-i înapoieze banii și confruntarea dintre cei doi. Un rol, la prima vedere, simplu prin claritatea sa, dar Ana susține că „a fost foarte greu, jucând rolul unei mame care și-a pierdut copilul, după ce-și pierduse și soțul”. Actrița spune că a fost necesar să facă un mare efort psihologic și emoțional  pentru a înțelege prin ce trece și ce se întâmplă în sufletul acelei femei în timpul confruntării cu doctorul. 

„M-au ajutat enorm regizorul Dumitru Grosei și partenerul meu de film, actorul Anatol Guzic. Înainte de filmări ne-am întâlnit de patru-cinci ori, am repetat, am discutat, am citit și am adaptat textul, schimbând chiar și unele cuvinte, astfel încât totul să fie cât mai firesc. Am analizat fiecare clipă din cele 15 minute de film. În timpul filmărilor trăiam aproape exclusiv cu acest personaj. Chiar și acasă eram cu gândul la mama acelui băiat, la drama ei greu de suportat”, povestește Ana Tcacenco.

Așa cum subiectul filmului este construit în baza unui caz real, am întrebat-o dacă a cunoscut-o pe Elena. Actrița spune că aceasta „este un personaj construit din mai multe cazuri reale” și că nu a cercetat fiecare caz în parte. „Ca orice om care trăiește în această societate, cunosc suficiente istorii despre rolul pe care l-a jucat mita în sistemul medical. Tocmai asta încearcă să arate filmul: cât de devastatoare poate deveni corupția și cum poate ucide. Elena este un om simplu, fără influență și fără posibilitatea de a cere ajutor. În fața unei asemenea tragedii nu vede nicio ieșire.”

„O mamă luptă până la capăt. Limitele unei mame nu există” 

Am întrebat în continuare: ce altceva ar fi putut face acea mamă decât să dea mită atunci când copilul era între viață și moarte? Răspunsul Anei a fost unul dureros: „Cred că nimic. Am discutat mult despre asta în timpul pregătirii filmului. O mamă luptă până la capăt pentru copilul ei. Limitele unei mame nu există. Personal, mi se pare absurd un asemenea sistem corupt. Tot vorbim despre combaterea corupției, dar în astfel de situații, o mamă descoperă că nu există alternativă, iar dacă dă mită, dar oricum își pierde copilul, tragedia este imensă. Dacă nu o dă și copilul moare, va trăi toată viața cu gândul că poate ar fi putut face ceva, dar nu a făcut. Într-un sistem sănătos, medicul ar trebui să spună: «Luați banii, noi avem grijă de copilul dumneavoastră.» Așa ar trebui să funcționeze lucrurile, dar deseori funcționează altfel”, explică Ana Tcacenco, după ce a trăit complex tragedia Elenei Vieru.

Despre actualitatea filmului actrița are un răspuns generalizator. Ea spune că, sigur, și-ar dori să nu mai fie corupție, dar nu e simplu să te debarasezi de acest fenomen, iar faptul că filmul este invitat la festivaluri din mai multe țări europene arată că problema nu este doar a R. Moldova. Corupția și abuzurile din sistemele publice sunt teme universale.

Uneori, teatrului îi lipsește oglinda timpului în care trăim

Ana Tcacenco spune că premiul Festivalului din Suedia a fost o surpriză pentru ea, constituind o confirmare importantă a valorii sale ca actriță. „De obicei, premiile sunt acordate pentru imagine, scenariu sau regie, actorii fiind apreciați mai rar. M-am bucurat sincer, ca un copil, când regizorul Dumitru Grosei ne-a anunțat că am câștigat”, ne-a spus Ana.

A studiat la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău, specialitatea actor de teatru şi cinema, profesori Ilie Todorov și Anatol Durbală. A fost studentă la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, USM. Din 2003 este actriță la Teatrul Național „Mihai Eminescu”. Artistă emerită. Despre ea colegii spun că este genul de actriță care nu se cruță. Poate trece cu ușurință de la emoția adâncă a unui rol dramatic la energia și farmecul unui personaj comic. Are o combinație strălucitoare de sinceritate, carismă și pasiune pentru teatru.

Dar ce-i lipsește astăzi cel mai mult dramaturgiei și cinematografiei noastre? „Mă bucur că publicul revine în sălile de teatru și este tot mai interesat de cinematografie. Nu sunt critic și nu-mi permit să spun ce ar fi de schimbat. În cinematografie, cred că evoluăm frumos. Se produc tot mai multe filme, iar calitatea lor crește. Dacă ar fi să spun ce cred că ne lipsește uneori, aș folosi metafora lui Shakespeare: oglinda. Uneori, abordările regizorale nu mai sunt în acord cu lumea în care trăim”, spune Ana Tcacenco, amintind o discuție a sa cu o actriță din România pe care o apreciază. Actrița i-a spus: „Nu mai pot crede, ca spectator, că un personaj poate să moară în scenă timp de 30 de minute, când eu deschid Instagramul și văd oameni care vorbesc cu zâmbetul pe buze despre un cancer în stadiul patru.” „Realitatea și felul în care oamenii își trăiesc emoțiile s-au schimbat. Noi consumăm mult mai multă informație și trăim într-un alt ritm. De aceea și teatrul trebuie să țină pasul cu timpul”, mai spune Ana, amintind spusele lui Andrei Șerban, care într-un context spunea despre un spectacol că „miroase a naftalină”. „Aceasta este provocarea: să nu facem spectacole care par învechite, ci spectacole care vorbesc despre omul de astăzi. Da, și camera surprinde fiecare nuanță, fiecare emoție. Jocul trebuie să fie mult mai fin, mai autentic, mai cinematografic”, explică actrița.

P.S.

— În condițiile în care atât de mulți oameni aleg să plece din R. Moldova, ce te ține aici?

— Primesc foarte des această întrebare. Fiecare om își urmează propriul drum. Eu am simțit întotdeauna că locul meu este aici. Nu mi-am dorit niciodată să plec definitiv. Îmi este drag fiecare colț al acestui loc: teatrul, orașul, casa, părinții. Când sunt plecată mai mult timp, mi se face un dor enorm. Nu spun că cei care au plecat iubesc mai puțin această țară. Pur și simplu, pe mine iubirea aceasta m-a făcut să rămân aici.