Principală  —  Reporter Special  —  Oameni   —   Eroism răsplătit cu "Znaciok" şi…

Eroism răsplătit cu „Znaciok” şi 12 lei

1992: Şi-a lăsat soţia cu 5 copii şi a plecat la război

Doar cârja, mersul încetinit şi câţiva dinţi lipsă îi trădează cei 60 de ani pe care îi are. Cu o energie şi o poftă de viaţă cât pentru alţi câţiva, Gheorghe Botnari recunoaşte că i-au mai spus şi alţii că vorbeşte prea mult. Şi în buclucuri a intrat deseori pentru că spune ceea ce crede, iar de spus, tot timpul şi la adresa oricui are câteva cuvinte.

Gheorghe Botnari a locuit întreaga viaţă în satul Cârnăţeni, Căuşeni. În tinereţe, a fost  mecanizator, tractorist, explică el mai pe înţeles. Acum, se prezintă zâmbind drept colecţionar de metale. Toată curtea îi este ticsită cu metal uzat, capote de la maşini vechi, bucăţi de ţevi, carcase de la frigidere, fiare de călcat, până şi poarta ruginită a gospodăriei sale se încadrează perfect în tabloul oxidat.

Glumind, moş Gheorghe obişnuieşte să spună că metal uzat a adunat nu doar în ogradă,  ci şi în casă. Se referă la cele câteva medalii, a sa şi a altor camarazi, care nu au valoare decât ca metal. Pentru că au participat, acum 20 de ani, la luptele pentru independenţa şi integritatea R. Moldova, mai mulţi voluntari, inclusiv el, au fost onoraţi de stat, în persoana ministrului de Interne de atunci, Gheorghe Papuc, cu medalia „Vulturul de aur”. Cel puţin, până acum ceva vreme, omul, asemeni multor altor voluntari de război, credea în cuvintele oficialilor, că ceea ce le-a fost agăţat la piept este medalie. Mare i-a fost ruşinea lui moş Gheorghe atunci când, într-un proces de judecată la care participa, a aflat, printre hohotele de râs ale celorlalţi, că, de fapt, se făleşte cu o insignă fără valoare, „un znaciok”, cum îi zice el. „Tocmai mi s-a ridicat părul în cap. Îşi bat joc de oamenii care au luptat, unii au şi murit la război, iar demnitarii ca şi cum şi-ar şterge picioarele de ei”, spune indignat bărbatul.

În 1991, când a început a auzi împuşcături peste deal de sat, Gheorghe Botnari era atât de sigur că procedează corect, încât nici nu şi-a consultat soţia, pe care a lăsat-o cu patru copii în casă şi cu cel de-al cincilea în burtă. A plecat doar cu o bucată de pâine – tot ce era de mâncare în casă. Două săptămâni a mâncat doar pomuşoare, dar nici acasă nu a revenit. „Eu nu-s cetăţean al acestei ţări? Dacă nu eu, dacă nu altcineva, atunci cine avea să se ducă?”, se întreabă el, fiind convins că ar mai fi procedat la fel ori de câte ori ar fi fost cazul.

Acasă s-a întors cu o contuzie cerebrală, consecinţele căreia le simte şi azi, cu schije pe care încă le mai poartă în picior şi cu stresul unei lupte inegale care, între timp, i-a favorizat apariţia diabetului. Curajul şi devotamentul faţă de statul său a fost răsplătit cu acel „znaciok” şi cu o compensaţie lunară de 12 lei. Poartă în suflet un trecut glorios şi un viitor neclar, nefiind sigur că va ajunge până la pensie.

„Eu singur să mă socot patriot…, nu ştiu, las’ să mă socoată alţii, dar să laşi 5 copii acasă şi să pleci la război, cred că este patriotism, poate chiar eroism”, spune convins Gheorghe Botnari. Faptul că nu-i sunt recunoscute meritele nu-l supără atât de tare, că doar şi-a făcut datoria, spune el. Cel mai dureros este că cei de la conducere nu sunt demni de acest popor şi nici nu încearcă să fie. „Noi am luptat ca ei să stea convenabil în fotolii, să primească bani, şi nu puţini… Cu aşa salariu, un om de la sat trăieşte ca în sânul lui Dumnezeu, dar lor acolo încă nu le ajunge. Când mai văd că şi făţarnicul cela se duce şi joacă fotbal cu Smirnov sau cu alde Smirnov… Politicant. Aista-i bun de dus c-o vargă acolo, în Parlament, şi de ciomăgit, nu aşa, dar până se va face locul roşu, ca flagul pridnestroviei”, tună gesticulând moş Gheorghe Botnari.

Bărbatul nu lasă necomentat niciun subiect politic. E la curent cu tot ce se întâmplă şi are explicaţii pentru toate. Mai în glumă mai în serios, spune că s-ar duce cu măgăruşul Iaşca la capitală, pentru a-l face cel mai „pociotnîi”. Să-i „cătăie” pe Voronin, Filat şi pe toţi deputaţii, după care aceştia să poată alege vreun preşedinte, „unul moale ca hârtia de toaletă, care să nu grăiască nimic şi nici să nu facă nimic”. Iaşca îl ascultă fără să se împotrivească.

Tatiana EŢCO