Principală  —  Reporter Special  —  Oameni   —   De la Cucuteni la Nicolae…

De la Cucuteni la Nicolae Coțofan: magica istorie a burluiului și a farfuriilor din ceramică

Șamota prinde rezistență la 900 grade Celsius: cuptorul încins lipește moleculele lutului într-o compoziție greu de spart. După care intervine mâna, inima și mintea artistului. Așa se naște o farfurie decorativă de ceramică. Schița de ghips pentru un burlui cu o înălțime de un metru cântărește peste 15 kg și are la bază o serie de formule matematice, care leagă josul cu susul, gâtul și mânerul vasului, diametrul cu razele și unghiurile. Plasticianul Nicolae Coțofan este primul din Moldova care a transpus tradițiile olăritului autohton în arta ceramică modernă, „plămădind” tone de argilă și creând sute de farfurii, burluie și obiecte decorative de ceramică de mai bine de o jumătate de secol. Tot el a transformat burluiul (ulciorul) într-o „vedetă” consacrată a ceramicei moldovenești.

Astăzi, la Muzeul Național de Artă al Moldovei, va fi inaugurată expoziția dedicată aniversării sale de 80 de ani. L-am surprins în forfota pregătirilor: mai întâi la atelierul de pe strada Asachi, unde și-a împachetat cu grijă o parte din lucrări, apoi la Muzeu, dirijând cu modestie, dar bună știință, „șantierul” expoziției, unde volumele, formele, spațiile, culorile și timpul – toate au prins sens.

— Vrem să vă întrebăm de longevitate din capul locului, și cea fizică și cea de creație. Ați fi putut, bine-mersi, admira acum plajele spaniole, asculta oceanul sau cântecul păsărilor din codri, dar ați muncit neobosit, din iarnă până-n toamnă… la o nouă expoziție.

— Expoziția pentru un artist e ca și numărul de joi pentru redacția dvs.: oglinda muncii jurnaliștilor timp de câteva zile. Or, la noi, acestea se echivalează fie în ani, fie în decenii… În toți acești ani, m-am străduit să iau parte la toate expozițiile din țară, foarte rar s-a întâmplat să nu expun. Un artist mereu trebuie să facă ceva, să gândească înainte…

Am muncit în fiecare zi și cred că țin acest ritm de prin 1967, când m-am pomenit cu două acte în buzunar – cel de absolvent și de proaspăt însurățel. Ies în fiecare zi foarte devreme din casă și ajung la atelier cu primul troleibuz de la Botanica, care pornește la 5.52. O cafea la ibric dă tonul zilei. Dar îmi place și să merg pe jos. Primăvara și toamna merg la cules ciuperci în zona Nisporenilor, merg cu prietenii la pescuit, ce-i drept mai rar în ultimii ani. Și, da, pentru tonus mintal, cumpăr Ziarul de Gardă.

— Aceiași adresă și un singur carnet de muncă cu o singură inscripție… Cum a fost viața în această parte a Chișinăului (Telecentru)?

— O viață plină cu castani, foarte mulți castani și cu adieri proaspete… am trăit și vremuri incerte, când nimeni nu te primea la gazdă cu un copil mic în brațe. Dar mereu am trăit cu gândul că totul va fi bine, că pentru orice vis, cât de mic nu ar fi el, omul trebuie să muncească. Mie nu mi-a plăcut să mă plâng, așa cum poate au făcut-o colegii noștri și care mulți, o spun cu mare regret, deja nu mai sunt în viață… Lecția muncii și a binelui am învățat-o de la părinții mei, de pe timpul foametei, când mâncam turte cu lobodă și știr.

— Care a fost cea mai fericită zi din viața dvs.?

— Cred că una dintre ele a fost când s-a născut fiul meu, Sergiu. Era un film sovietic, „Sudiba celoveka”. Un film cu un băiețel și cu un șofer, țineți minte? Filmul acesta îl văzusem de zeci de ori, iar după ce a venit Sergiu pe lume, m-a făcut să-mi dea lacrimile…

— Au voie bărbații să plângă?

— Eu cred că e un stereotip despre cine are voie, cine nu – să plângă… Emoțiile fac parte din adn-ul nostru, arta ne dă emoții, timpul de afară, natura, ne provoacă emoții, comunicarea, oamenii…

Nicolae și Sergiu Coțofan

— Să facem cunoștință cu familia dvs.

— Suntem o familie în care toți ne ocupăm cu arta. Soția mea, Maria, este tapiseră, băiatul mai mare Sergiu este pictor, iar mezinul, Ionel, este compozitor, stabilit de câțiva ani în Spania și care colaborează cu case de producție din România, Ucraina, Marea Britanie, Statele Unite. Mai am doi nepoți, unul a făcut limbi străine, iar celălalt – design și arhitectură la Londra și o nepoțică, cu care ne vedem pe skype.

— Totuși, cum a ajuns un băiat de la Ordășei, Orhei, să se facă pictor la Chișinău?

— De mic am început să desenez. Mama avea o masă mică, rotundă, cu trei piciorușe, pe care cernea făina sau făcea plăcinte, iar eu luam cartea de citire a lui frate-meu și desenam literele mari pe făina albă. Așa am învățat alfabetul și tot așa mi-a venit dragostea față de desen.

— Nimeni nu a zis, rămâi, Coliță, acasă, că avem nevoie de tractoriști, de exemplu?

— Doamne ferește! La noi în familie așa ceva nu mergea. Am avut noroc de părinții mei care niciodată nu s-au amestecat în ceea ce am vrut eu să fac. Ei au lucrat toată viața în colhoz. Mama nu a învățat nici o zi la școală, dar a fost o femeie atât de talentată! Știa să cânte și să danseze, era o bucătăreasă și o povestitoare fără pereche. Tot asta le-am zis și copiilor și nepoților mei – să facă în viață ceea ce le place cel mai mult.

— Părinții au văzut măcar una din expozițiile dvs.?

— Nu, nu au fost… nu au reușit… sau mai degrabă, eu nu am reușit să-i invit.

— Civilizația și cultura antică Cucuteni, unică în Europa, v-a inspirat creația. Cum a intrat ceramica în viața dvs.?

— După primul an la pictură, în vacanța de vară am mers cu un prieten de la facultatea de istorie în expediția arheologică în raionul Râșcani. Chiar din primele zile am început să desenez cu tușul cam tot ce vedeam acolo. Așa m-a observat șeful expediției, care mi-a dat de lucru pentru următoarele trei veri. Ceramica de Cucuteni o găseau în fiecare loc săpat: unde nu săpai, scoteai vase și vase de Cucuteni. Pentru mine asta era ceva extraordinar. Când m-am întors la anul 2 și am aflat că se deschide ceramica, am fost printre primii care s-au înscris la această specialitate. Am studiat cultura Cucuteni și arta populară românească carte cu carte, album cu album – cumpăram multe cărți interzise pe atunci. Cultura Cucuteni m-a inspirat toată viața și îmi dă și acum nenumărate motive de creație.
Chiar dacă în calitate de turist nu am călătorit nici o zi, am vizitat foarte multe țări în perioada sovietică în calitate de vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici și asta mi-a deschis și mai mult ochii. Să mă văd și să comunic cu pictori din Ungaria, Italia, Franța, Cehoslovacia a însemnat mult pentru mine.

— Unii ar putea spune, mai ales cei tineri, care consumă altfel de artă, că lucrările dvs. au rămas ancorate undeva în timp, că nu sunt actuale…

— Eu am rămas fidel acestui gen de artă și mă „încăpățânez” să merg mai departe pe drumul meu. Răsfoiesc câteodată Instagramul la telefonul fiului și văd multe lucruri curioase acolo. Important e să facem diferența dintre consumul imediat și cel pe care vrei să-l savurezi, la care vrei să te întorci, care îți transmite o anumită energie, stare, care te inspiră… Cred că un artist trebuie să facă ceea ce simte el, dar nu ceea ce se cere de la el. În 2019 am realizat o serie de farfurii decorative executate într-o stilistică nouă, iar pe una dintre ele am inscripționat „La steaua” a lui Eminescu cu litere de aur italian. În ceea ce privește burluiele care vor fi astăzi expuse, am „încercat” să fiu în pas cu timpurile și le-am făcut dintr-un material absolut nou, extrem de rezistent, termoplast, care este folosit în construcția mașinilor și avioanelor.

— Ați reușit să împărtășiți măcar un strop din experiența dvs. cu studenții de la arte?

— Domnul Zbârnea, directorul Muzeului mi-a propus să fac câteva master class-uri cu studenții și am acceptat cu plăcere această invitație. Am multe idei în cap și mă grăbesc și să le împărtășesc și să le realizez cât de curând…

Pentru conformitate, Rodica Duminică