Cristian Florea: „Când faci muzică, ajungi câteodată să vorbeşti cu Dumnezeu”

În aceste zile, Sala cu Orgă e în reparaţii. E praf, e zgomot şi aceasta pare un fel de versiune în miniatură a capitalei. Totuşi, putem distinge între altele, de după un perete de scaune, un pian, câteva suporturi pentru partituri, partituri şi nişte sunete de vioară. Până la urmă, repetiţiile sunt primordiale. Ne facem loc între toate acestea.

Violoncelistul şi dirijorul Cristian Florea s-a născut în România, la Sibiu. Părinţii săi făceau muzică, astfel că restul, cum ar veni, e istorie. „Mama era soprană şi tata era dirijor, cu toate că amândoi făceau alte profesii. Era o foarte mare pasiune. Tata monta şi coruri, operă, operetă. Aveam cinci sau şase discuri şi se cânta în casă sau Beethoven, sau Brahms, şi m-am hrănit auditiv aşa”, spune dirijorul.

Despre copilărie, sărăcie şi disciplină

Ţine minte că era vorba despre un disc vestit cu concertul lui Grieg interpretat de Dinu Lipatti. „Au adus în casă această înregistrare când aveam vreo cinci ani şi atunci s-a întâmplat ceva deosebit, o emoţie foarte mare. Am început să fiu foarte atras de această lume şi la 9 ani mi-au pus violoncelul în mână (mai înainte cântam la pian), iar în câţiva ani am reuşit să scot şi nişte sunete mai bune”, adaugă Florea. În adolescenţă a plecat la Bucureşti, unde îşi aminteşte că i-a fost greu, pentru că stătea la internat. „Era sărăcie, era greu sufleteşte şi fizic că nu eram acasă, dar m-am obişnuit şi încet-încet au început să vină rezultatele, am început să particip la concursuri naţionale. La 21 de ani, am plecat în Germania. După un concurs din Franţa, unde am luat locul întâi, am decis să rămân acolo, unde mi-am continuat studiile şi cariera”, mai spune Cristian Florea.

A avut profesori care cereau foarte mult de la el. Aşa că, s-a obişnuit să studieze mult şi să nu se lase – „dacă ceva nu merge, insist. Asta mi-a întărit caracterul. Am învăţat foarte multă disciplină atunci”.

I se mai întâmplă să obosească de muzică, mai ales când nu-i place prea tare ce muzică face. Însă se grăbeşte să adauge că, din fericire, în ultima vreme are parte mai mult de muzică bună, astfel că osteneala nu mai contează: „te culci şi a doua zi o iei de la capăt”.

„Unica muzică e aia vie”

Pentru Cristian Florea, mijlocul concertelor e partea cea mai plăcută. „Ştiţi, finalul şi chestia cu aplauzele deja nu mai e treaba mea. Bineînţeles, mă bucur şi eu când lumea se bucură şi îşi manifestă această bucurie. Dar, principial pentru mine în timpul concertului e simţirea legăturii magice dintre noi, cei care facem această muzică şi cei care primesc acest mesaj, reacţia lor. Se creează un fel de flux”, explică muzicianul.

În opinia sa, „unica muzică e aia vie, pentru că ea are o calitate temporală, da? Vrei – nu vrei, conservarea muzicii e o aberaţie. Tabloul, de exemplu, e mai degrabă o părere definitivă, pe când în muzică sunt multe variante, multe posibilităţi, şi depinde de acustică, şi depinde de momentul acela şi de publicul care ascultă. Şi ideea e că totul se întâmplă exact în acel moment. Eu din ce în ce mai puţin ascult „conserve”, chiar şi din acelea foarte bine făcute. Plus la asta, acel sunet perfect… Muzica se desfăşoară într-o anumită sală şi în diferite săli, sună diferit şi se face într-o componenţă sau alta, cu instrumente diferite. Această nesiguranţă, să zicem, această imperfecţiune a ei, din anumite puncte de vedere, face ca forţa de comunicare să fie indiscutabil mai mare, pe când inginerul de sunet o aranjează aşa ca planurile sonore să fie nu ştiu cum, să fie exact o anume ambianţă. Minciuna aia… Nu se compară. Plus, ritualul facerii muzicii – e ca la biserică. Trebuie să te duci acolo, la biserică, ca să simţi ceva, nu?”, lămureşte Florea, având aerul unui cineva pentru care altă casă decât muzica nu există.

„Viaţa fără muzică ar fi o banalitate extremă”

Apoi, parcă dezvăluind un secret, spune că atunci „când faci muzică, ajungi câteodată să vorbeşti cu Dumnezeu. Muzica e un mod de a înţelege lumea mult mai departe decât prin alte mijloace, chiar şi prin literatură sau pictură. Muzica e cel mai direct drum spre a vorbi cu divinitatea. Aceasta o simţi. Sigur că există o mare posibilitate de cunoaştere şi o satisfacţie foarte complexă prin ea. Are şi o erotică, pe de altă parte. Fără discuţii. E mai erotică decât erotica. Deci, are măreţie, e ceva fantastic. Pentru mine, indiscutabil, viaţa fără să fac muzică ar fi o banalitate extremă”, defineşte Florea.

Nu ezită să adauge că mai este şi un fel de tristeţe care succede muzica. „Atunci când eşti în lumea muzicală, mai ales la muzici foarte deştepte, tot ce-i în jur, după aceea, toată viaţa, toate obiceiurile noastre şi toate mâncărurile, toate discuţiile par atât de banale. Când eşti pe scenă, începe altă lume. Când cobori iar pe pământ, să zicem, e mai puţin interesant”, completează muzicianul.

La concerte, uneori, se întâmplă şi tot felul de accidente. „Câteodată fuge piciorul la violoncel sau ţi se lipesc mâinile că e prea cald. Atâtea lucruri neprevăzute… Are o periculozitate toată afacerea asta. Nu te poţi asigura sută la sută. Are şi partea asta ca la coridă. Nu ştii cine câştigă. Niciodată. În general, suntem profesionişti şi încercăm să stăpânim toată desfăşurarea, dar se întâmplă şi surprize”, conchide aproape cu bucurie – din aceea a imperfecţiunilor – dirijorul Cristian Florea.