Principală  —  Ştiri  —  Politic   —   Soljeniţîn despre stilul de tortură…

Soljeniţîn despre stilul de tortură practicat în penitenciarele Chişinăului

Există întotdeauna o relaţie specială între un cititor şi o carte pe care acesta o citeşte. Nu e doar o chestiune de plăcere sau amintiri personale (de unde am primit, cumpărat cartea sau unde am citit-o) şi nici de consumarea efectivă a conţinutului ei. Relaţia care se înfiripă cuprinde de multe ori dimensiuni ce se ivesc absolut subit.

4De pildă, citesc acum „Arhipelagul Gulag” de Aleksandr Soljeniţîn. E un text pătrunzător, pe care tot încerc să-l abordez de vreo doi ani buni. Deşi e scris curgător, se citeşte foarte greu. În aceşti doi ani nu am reuşit să citesc zilnic decât o pagină, două, poate trei şi de cele mai multe ori nici nu am putut fi consecvent. Puneam cartea deoparte pe noptieră şi mă apucam să răsfoiesc altceva. Dar nici bătut nu mă lăsam. Ştiam că această carte este una de căpătâi, ştiam că lui Soljeniţîn i s-a decernat premiul Nobel pentru literatură tocmai datorită acestui text. De fapt, frunzărind alte cărţi, „Arhipelagul…” nu-mi ieşea niciodată din minte, iar ce citeam „între timp” mi se părea oarecum „lipsit de substanţă”. Reveneam la „Arhipelag…”, dar iarăşi nu puteam citi decât 2-3 pagini. Întrucâtva, acest mers de melc în lectură se datora şi faptului că Soljeniţîn îşi începe această lucrare monumentală descriind cauzele absolut paranoidale pentru care erau arestaţi oamenii în perioada stalinistă. Urmate de un capitol în care enumera torturile practicate de NKVD-işti pe suprafaţa marii Uniuni Sovietice, mai ales pe pielea prizonierilor politici, silindu-i să semneze tot felul de confesiuni. Fragmentele cu torturile mi se dădeau şi mai greu. Nu puteam citi nici câte o jumătate de pagină pe zi. Soljeniţîn afirmă într-un moto că în cartea sa nu există persoane sau evenimente născocite. Oamenii şi locurile sunt numite cu numele lor adevărate. Soljeniţîn, de fapt, încerca să împletească la un loc un şir întreg de mărturii înfiorătoare. De parcă ar fi vrut să scoată în evidenţă stilul specific de tortură al fiecărei puşcării în parte: la puşcăria cutare se făcea aşa, iar anchetatorului cutare îi plăcea să facă uite aşa… În fine, descrierile cu torturi m-au făcut până la urmă să las cartea la o parte pentru câteva luni bune.

Am fost cumva silit să revin la „Arhipelag…” în momentul în care au început să apară ştiri despre cazurile de tortură la care au fost supuşi participanţii la protestele de după alegerile din 5 aprilie de către forţele moldovene de ordine. Noutăţile din Chişinău mi se păreau într-atât de şocante, încât, ca să fiu în stare să le absorb în continuare, trebuia să-mi împroşc mintea cu nişte senzaţii şi mai tari, diminuând cumva impactul ştirilor din Moldova. Premisa mea fiind că pe timpul lui Stalin era cu siguranţă mai rău decât acum. Poate asta m-a făcut să-mi reiau lectura. Dar am fost frapat, căci după numai o pagină şi ceva am întâlnit următorul fragment:
„…Excesul de umplere a temniţei nu doar înlocuia celula strâmtă pentru un singur om, ci apărea drept o TORTURĂ de clasa întâi, preţioasă în special prin faptul că dura zile sau săptămâni întregi – fără nici un efort din partea anchetatorilor: arestanţii se torturau între ei. Într-o cameră erau îmbrânciţi un număr suficient de mare de arestanţi, încât nu fiecăruia îi revenea câte o bucăţică de podea, ca oamenii să calce peste oameni sau în genere să nu se poată mişca, ca să şadă pe picioarele unul altuia. Astfel, în CDP-urile (Camere de Detenţie Preliminară) chişinăuiene, în 1945 erau împinşi într-o celulă câte OPTSPREZECE oameni!…” Soljeniţîn scrie cuvântul tortură şi cifra optsprezece cu italice.

Eram frapat, pentru că, în APRILIE 2009, se pare că la Chişinău s-a practicat acelaşi stil de tortură care se practica şi pe timpul când Basarabia era a lui Stalin, doar că acum în celulele preventive se pare că erau şi mai mulţi deţinuţi la un loc! Un martor a afirmat că ar fi fost TREIZECI!

Contrariat, mi-am continuat lectura… Soljeniţîn mai trece în revistă alte torturi – tehnici de bătaie dintr-acelea care nu lasă cicatrici, doar umflături, şi de durere bătuţii nu se mai ţin pe picioare… şi iar e pomenit un specific chişinăuian de pe atunci: „…După astea, ţi se va părea o dezmierdare părintească când anchetatorul chişinăuian Danilov îl bate pe preotul Victor Şipovalnikov cu vătraiul peste ceafă şi îl mai trage şi de gâţe… prin birou”. Stai aşa, îmi zic, şi de data asta a fost arestat un preot – Netanyahu – şi bătut a fost, cel puţin aşa afirmă el, dar parcă n-a zis nimic de vătraie primite peste ceafă şi nici că l-or fi tras de păr. Deci, la Chişinău n-au fost transmise chiar toate toanele de tortură din anchetator în anchetator! Dar iată, mai deunăzi, într-o conferinţă de presă, Victor Panţâru, avocatul lui Anatol Mătăsaru, mă contrazice, afirmând că vânătăile de sub ochii clientului său sunt rezultatul unei lovituri cu un obiect tare peste ceafă… Incredibil şi totuşi adevărat, de parcă din ’45 şi până acum nu s-ar fi schimbat nimic…

dr. Teodor AJDER