Damian Hâncu: precizări despre 7 aprilie

După prezentarea imaginilor din noaptea de 7 aprilie din PMAN, din care devine clar cum a fost omorât Valeriu Boboc, dar şi cum am fost bătuţi noi, ceilalţi tineri aflaţi acolo. Au apărut mai multe comentarii în presă, la care este nevoie să dau unele precizări.

Urmărește ZdG în Google News Adaugă ZdG ca sursă preferată

Reţinerea mea a avut loc în 2 etape:

1. Răpirea mea la colţ cu Casa Presei şi aruncarea lângă PMAN, în apropiere de magazinul „Gemenii”. Acum îmi dau seama ca poliţiştii m-au răpit cu scopul de a ma arunca în mijlocul provocatorilor. Or, mai târziu, cei în mijlocul carora am fost aruncat, au început să distrugă gheretele din preajma PMAN. Aşteptau probabil să «particip» şi eu la devastarea gheretelor, pentru a justifica arestarea lor ulterioară. Precizez că nu am aruncat nicio piatră.
2. Din PMAN, împreuna cu 15—20 de tineri protestatari paşnici, am fost urcaţi într-un microbuz alb, şi duşi la Comisariatele de Poliţie. Se pare că de aici a pornit o confuzie şi o nedumerire lansată în presă.

Referitor la mărturiile mele despre cazul lui Valeriu Boboc, subliniez că nu l-am cunoscut înainte de atacul Brigăzii  „Fulger” pe Valeriu Boboc. În „ZdG” relatam că-mi amintesc locul unde eram aruncat în minibusul alb, a doua oară, cu tinerii protestatari paşnici, iar de V Boboc îmi amintesc de un «tânăr brunet, subţirel, năltuţ» (ZdG) ce zăcea pe asfalt.

La fraza din presă precum ca „relatările lui Hâncu despre microbuzul în care era şi Boboc par a fi o invenţie…» spun că eu eram cel din spatele microbuzului alb şi că a existat o confuzie din amestecul acţiunilor şi etapelor de desfăşurare a evenimentelor din acea seara.

În ceea ce priveşte alte descrieri în presă despre faptul că «vorbeam în franceză, ca să par străin», îmi pare ciudată atitudinea faţă de acest detaliu. Eu eram atunci la un pas de moarte şi, sincer să fiu, m-am gândit că nu mai scap viu. Dacă miră pe cineva faptul că vorbeam în franceză, spun că la Comisariatul de Poliţie cântam imnul Franţei, «La Marseillaise». Ştiu, pare amuzant acum, dar atunci  poliţiştii au diminuat loviturile. Ori m-au crezut nebun, ori chiar cetăţean francez. Cert e că am scăpat cu viaţă.

După ultimele mărturii, în care declar deschis că sunt martorul ocular al morţii lui Valeriu Boboc, am contactat organele de drept franceze. Am primit încă o data asigurarea că voi fi sub protecţie atâta timp cât mă voi afla pe teritoriul Franţei. Dar asta nu îmi asigură liniştea totală, când ştiu că cei care au omorât, au torturat şi au maltratat tinerii rămân liberi şi nepedepsiţi.

A trecut un an de la 7 aprilie 2009. În acele zile, după cum se ştie, au murit tragic în condiţii neelucidate şi Ion Ţâbuleac, Eugen Ţapu, Maxim Canişev. De ce nu se vorbeşte mai mult şi de moartea lor? Din declaraţiile comuniştilor, şi numai, se crează impresia că la 7 aprilie 2009 a fost omorât numai Valeriu Boboc. Este nevoie de elucidarea cazurilor tuturor celor care au murit atunci în condiţii suspecte, cât şi a  celor care, supuşi maltratărilor şi torturilor, au fost la un pas de moarte. Şi aici este vorba de sute de tineri.

Tinerilor maltrataţi la 7 aprilie 2009, cum le restabilim încrederea în ziua de mâine şi în acest stat ? Ce facem pentru ca fetele violate în comisariate, plecate definitiv din Moldova, cu sufletul rănit, să revină acasă şi  să le restabilim demnitatea? Acei oameni care la 7 aprilie 2009 umblau pe la Comisariate cautându-şi copiii, fraţii, soţii sunt oare protejaţi şi încurajaţi să lupte până la capăt cu cei care i-au făcut să sufere?

A suspenda din funcţie sau a concedia chiar pe câţiva dintre torţionari nu înseamna nicidecum  pedepsirea lor conform legii. De ce  în cadrul AIE afirmă că se ştie cine a omorât tinerii, dar nu sunt demişi din funcţie toţi criminalii responsabili de actele din aprilie 2009?

Am până acum sentimentul că până la ultimele mele mărturii şi declaraţii nu eram luat în serios de organele de drept. În toate încercările mele de a aduce lumina asupra cazului meu, Procuratura şi organele  de drept se eschivau de la cunoaşterea adevărului pentru a proteja anumite persoane care mai stau şi azi în funcţii.  Numai presa era alături de mine.

Drept dovadă o constituie dosarul meu de la Procuratura care n-a avansat cu nimic din aprilie 2009, dimpotrivă ma informau că-l vor clasa, chiar dacă dispuneau de marturii vădite (Comisia pentru elucidarea evenimentelor din  7 aprilie declara ca avea aceste imagini video din PMAN).

Cel mai grav în cazul Procuraturii e ca victimele devin bănuiţi : li se crează dosare secrete, sunt şantajaţi, urmăriţi, supuşi intimidărilor, în loc să li se aducă protecţie.

În cazul meu, acuma înţeleg de ce eram căutat la căminul studenţesc din Chişinău, după ce m-au eliberat pe 10 aprilie 2009, de ce eram urmărit cât am stat în Moldova, de ce am fost  ameninţat cu moartea, de ce am fost urmărit la Bucureşti pe 9 martie 2010 şi alte intimidări de care am vorbit în presă. Acum este clar. Am fost urmărit  pentru că cei din organele de drept din  R.Moldova aveau imagini video, pe care eu nici nu le cunoşteam, unde se vede clar că am fost lângă Valeriu Boboc, când acesta a fost omorât.

De ce Procuratura nu s-a interesat nici până astăzi de ce am fost urmărit? Dimpotrivă, pe masa procurorului care se ocupă de cazul meu, a apărut un dosar cu informaţii despre sora mea, Maria Hâncu, care este acum la Bruxelles (dosar cu informaţii şi copii ale intrării şi ieşirii ei din RM).

Eu, student în Franţa, plecat din ţară din  luna  mai  2009, aduc declaraţii, mărturii despre ce s-a întâmplat în aprilie, mai multe decât organele de drept din Moldova.

Procuratura, doar mă contactează mereu după declaraţiile mele din presă. Am impresia că vrea sa arate opiniei publice ca eu aşi fi „martorul-cheie” care deţine informaţii despre moartea lui Valeriu Boboc. Apar şi confuzii, familia Boboc şi cetăţenii din Moldova pot să creadă că eu sunt vinovat de misterul care planează asupra acestei drame.

Da, sunt martorul omorului lui Valeriu Boboc, dar nu singurul. Organele de drept din RM detin de 1 an informaţii concrete, chiar şi aceste imagini video.

Eu nu ştiam până la vizionarea acestor imagini ca, de exemplu, fostul Comisar comunist de Chişinău, Iacob Gumeniţă, a tras cu piciorul în mine. Ce puteam vedea atunci când, ghemuit, cu faţa lipită de asfalt, îmi apăram capul de loviturile criminalilor? În acele momente, un simplu  reflex de apărare mi-a salvat viaţa, dacă e să amintesc că Valeriu Boboc şi Ion Ţâbuleac au murit de lovituri puternice la cap – asta arată imaginile cu ei în sicrie.

Damian Hâncu,
7 aprilie 2010, Franţa