„Dacă vrem să construim un stat democratic, în care să prevaleze toleranța și înțelegerea, nu putem să ignorăm memoria”. Alexandru Postică, președintele Asociației Foștilor Deportați și Deținuți Politici, la Podcast ZdCe
Alexandru Postică, președintele Asociației Foștilor Deportați și Deținuți Politici, vorbește în cadrul Podcast ZdCe despre istoria familiei sale legată de deportări, precum și despre restabilirea în drepturi a foștilor deportați și a persoanelor care au fost supuse represiunilor politice. El afirmă că statul nu a reușit să-i reabiliteze pe deplin. Totodată, memoria legată de aceste tragice evenimente este sub atacul propagandei ruse, mai constată Alexandru Postică.
— Domnule Postică, discutăm în contextul comemorării victimelor celui mai mare val de deportări staliniste din Basarabia, organizat în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949. Dumneavoastră proveniți dintr-o familie de foști deportați. Cum ați aflat despre asta? Se discuta în familia dumneavoastră? Știu că în unele familii nu se prea discută, pentru că oamenii nu vor să-și amintească anumite momente triste din viața lor.
— N-aș putea spune că se discuta despre acest subiect. Am aflat oarecum întâmplător despre faptul că bunica mea a fost supusă represiunilor politice. Inițial, am pornit de la istoria mamei mele, dat fiind faptul că în certificatul ei de naștere figura Federația Rusă, Surgut, ca locul nașterii și atunci mi-a apărut această întrebare. Mi-am adus aminte – la vârsta de 18 ani, urma să fac niște acte și am aflat și această circumstanță. La acel moment, bunica era în viață și, prin urmare, a explicat că soțul ei, deci tatăl mamei mele, fiind în armata română până în anul 1932,
deținând chiar funcția de plutonier, a fost condamnat la moarte în 1941. La data de 13 iunie a fost arestat și deportat în Ivdellag pentru executarea acelei sentințe. Spre norocul său, sentința a fost modificată în 10 ani de lagăr. A fost eliberat în 1952. Revenind acasă, a înțeles că și întreaga sa familie a fost deportată în Siberia. Uitați-vă că a luat iar drumul pribegiei în Siberia, să se reunească cu familia, și acolo a găsit-o pe bunica mea. În Siberia s-a născut și mama mea.
Tot atunci, am, cumva, dezghiocat istoria familiei mele și am înțeles că și tatăl meu a fost deportat, doar că în 1949, provenind dintr-o familie de chiaburi. În 1949, pe data de 6 iulie, întreaga familie a tatălui meu a fost deportată în altă regiune a Siberiei. Părinții mamei mele au fost deportați în Tiumeni, iar tatăl meu a fost deportat în regiunea Irkutsk.
— Reieșind din istoria familiei dumneavoastră, v-ați asumat să luptați pentru drepturile acestor persoane, pentru urmașii lor, care și până în prezent probabil nu toți și-au obținut dreptatea în fața societății și a statului care atunci i-a represat. Ce drepturi li se încalcă, poate și până în prezent, persoanelor care au fost deportate?
— Aici e, probabil, o altă istorie, o istorie de succes a apariției mișcării de apărare a drepturilor omului, în general, în Republica Moldova, fiindcă datorită acestui element, și anume problematicii victimelor represiunilor politice, a luat naștere și Asociația „Promo-LEX”. În anul 2003 am citit un anunț cu privire la selectarea voluntarilor într-o asociație obștească, care era condusă la acel moment de Ion Manole și, prin urmare, acceptând această invitație. El mi-a propus să acordăm asistență juridică păturilor vulnerabile ale populației și, la acel moment, cele mai multe solicitări au fost din partea victimelor represiunilor politice. Cea mai mare problemă la acel moment a fost problema recuperării valorii averii confiscate. Și aici avem o altă problemă, care durează din 1992, care nu a fost soluționată nici până astăzi. Atunci a fost adoptată o lege care stabilea temeiul de recuperare a valorii averii confiscate. Cu părere de rău, această lege a fost atât de mult modificată, încât a devenit ineficientă. Și mai mult ca atât, după adoptarea unei hotărâri a Curții Constituționale din 1999, prin care s-a stabilit că nu poate fi plafonată valoarea averii confiscate, dat fiind faptul că victimele erau „despăgubite” cu 7000 de ruble în anii 1988–1989, ulterior, cu 200 de mii de cupoane, ceea ce constituia 200 de lei – pentru întreaga lor avere. Evident, începând cu anul 2003, am consiliat zeci de persoane. Astfel, au apărut nu mai puțin de 60 de dosare în instanțele de judecată cu privire la recuperarea valorii averii confiscate.
Aceasta a pus presiune pe guvernul de atunci, fiindcă unii judecători admiteau integral acțiunile, care erau și de zeci de mii de lei, și de milioane de lei. Vorbim de anii 2006–2007 și cunoaștem foarte bine care a fost reticența guvernului de atunci și a Parlamentului comunist, și a președintelui Voronin, față de această problemă sensibilă. Cu toate acestea, a fost cu putință să modificăm legea, să facem cât de cât o claritate cu privire la mecanismul de recuperare. Cu părere de rău, toată sarcina și povara a fost pusă pe consiliile raionale.
— Adică, cele care trebuiau să dea aceste despăgubiri erau consiliile raionale, instituții cu bugete foarte mici.
— Exact. Și aici au apărut și mai multe dureri de cap pentru victimele represiunilor politice, fiindcă au fost puse în situația în care să facă mai multe litigii, inclusiv să constate care sunt moștenitorii, valoarea averii, să dispună de expertize, astfel încât nu cred că există la moment vreo victimă a represiunilor politice care să fie satisfăcută de soluțiile care au fost acordate pentru aceste fărădelegi, care au fost comise de regimul comunist de ocupație.
— Dar cunoaștem cine sunt călăii acestor persoane? Există loc pentru o discuție despre lustrație în societatea noastră acum?
— Nu cred că acum putem să discutăm despre lustrație, da? S-a discutat despre lustrație și în anii ︐90. Dar parcă cineva intenționat a făcut așa, ca să treacă acești 35 de ani și să minimalizeze la maxim oricare soluție vizavi de cei care au participat la acele represiuni. Cu părere de rău, trebuie să constatăm că, la ziua de azi, nu există o decizie de condamnare a unei persoane care a participat la aceste atrocități.
— Cum vedeți că se discută subiectul deportărilor în societate și de către clasa politică? Pare să nu fie cea mai acută problemă discutată în societate, în contextul în care este o lecție istorică foarte importantă și pentru dezvoltarea noastră ulterioară ca stat și ca societate.
— Știți, scriitorul Milan Kundera spunea: „Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria!” Dacă noi mergem pe premisa că nu e o problemă atât de mare, atunci mergem din start pe o ipoteză greșită. Noi trebuie să construim un exemplu de memorie bună. Noi am pornit ca stat independent fără o memorie. Noi abia peste 30 de ani ne-am dat seama că vorbim limba română, bunăoară, peste 30 de ani încercăm să învățăm istoria. Dar ce-am făcut noi timp de 30 de ani? Noi nici măcar n-am pus bazele cum ar trebui să abordăm această problemă istorică din perspectiva memorialisticii. Ce prezentăm pentru viitoarele generații? Ei de unde ar trebui să cunoască despre ce s-a întâmplat, dacă noi nu am avut capacitatea să gestionăm aceste zeci de mii de dosare, această istoriografie, această durere, să o prezentăm într-o formă așa încât și copiii, și adulții să o înțeleagă bine. Noi acum avem dispute dacă foamea artificială care a fost provocată de sovietici în 1946–1947 este o formă de represiune sau nu. Dar ce-a fost dacă nu a fost o formă de represiune? Dacă vrem să construim un stat democratic, în care să prevaleze toleranța și înțelegerea, nu putem să ignorăm memoria. Memoria istorică, memoria colectivă despre atrocitățile care au fost comise reprezintă un exercițiu foarte bun. Și aici vorbim nu despre date statistice, despre cifre, dar vorbim despre oameni care sunt în viață, care posedă aceste informații. Sunt peste 6300 de victime ale represiunilor politice, care au bagaj suficient de informații și pot povesti ce s-a întâmplat.
— Am văzut reacția unor politicieni atunci când Ministerul Educației, recent, a dispus să fie vizualizat în școli filmul „Siberia din oase”. De exemplu, Igor Dodon și Partidul Socialiștilor au spus că aceasta ar fi „propagandă politică”, că ar fi vorba de „rescrierea istoriei” și că, de fapt, ar dezbina societatea aceste subiecte și un asemenea film despre deportări. Cum ați văzut această situație și, în general, cum este acest subiect instrumentalizat, utilizat de propaganda rusească în Republica Moldova?
— Evident că este. Aceasta, de fapt, scoate în evidență motivul pentru care, timp de 30 de ani, noi nu am avut o înțelegere fermă a ce înseamnă represiune politică în perioada ocupației sovietice. Trebuie să spunem lucrurile pe nume. Din 1992, noi avem o viziune în ceea ce privește comemorarea victimelor represiunilor politice. Nu această guvernare a inventat această abordare. Noi nu încercăm să facem noi legi. Noi încercăm să punem în valoare legile care există și angajamentele internaționale față de această comunitate de mai bine de 35 de ani.
La inițiativa Asociației Foștilor Deportați și Deținuți Politici, am lansat o curriculă opțională de studiu a regimului totalitar. Nu am inventat ceva nou, având în vedere că din anul 2016 noi avem o curriculă și o abordare a istoriei Holocaustului și a istoriei poporului evreu și vorbim despre atrocitățile și crimele împotriva umanității comise de regimul nazist. Comunitatea noastră de mai mulți ani pleda pentru o abordare similară și în raport cu atrocitățile comise de regimul comunist. Pentru că sunt două regimuri totalitare, care au fost condamnate în mod ferm și hotărât de comunitatea internațională. Și în momentul în care, în februarie 2024, a fost adoptat unul ordin al Ministerului Educației prin care s-a admis această curriculă, după o investigare foarte amănunțită, pentru că această inițiativă a fost lansată la finalul anului 2021 și a fost aprobată în anul 2024, am avut surpriza să vedem ce declarase doamna Zaharova, purtătoarea de cuvânt a Ministerului de Externe al Rusiei, care a acuzat autoritățile din învățământ și guvernul, și deportații din Republica Moldova, care încercau o „rescriere a istoriei”. Și evident că aceste narative au fost preluate și de alte partide satelit.
— Cât de periculoase vi se par aceste mesaje care vin de pe direcția Est, prin propaganda rusă, care diminuează valoarea acestor evenimente tragice din istoria noastră, care s-au întâmplat în perioada Uniunii Sovietice, în contextul în care ei înșiși au, de fapt, aceste tendințe – de a rescrie istoria, dar ni le impută nouă? Credeți că ar putea avea un impact semnificativ în societate? Ar putea societatea să răspundă pozitiv unor asemenea mesaje propagandistice?
— Evident, aceasta este o armă propagandistică în contextul războiului hibrid care se petrece. Am văzut încercarea de minimalizare a efectului represiunilor, încercarea de a compara crimele anumitor regimuri, inclusiv cel nazist. Și înțelegem că a fost o provocare. Cunoaștem deja toate mecanismele de manipulare și odată lansată această declarație și comparațiile cu unii reprezentanți ai regimului nazist, probabil s-a crezut că vom sări în apărarea anumitor personalități istorice.
— Vă referiți la disputa legată de manualul de istorie pentru clasa a 12-a, privind regimul Antonescu.
— Exact. Eu cred că această tentativă a eșuat și mă bucur că cetățenii au înțeles că este vorba de o manipulare. Și mesajul meu este de solidarizare cu privire la memorie. Avem o cultură a memoriei pe care trebuie să o dezvoltăm. Avem sute de mii de descendenți, nu cred că există în Republica Moldova o persoană care nu are vreo rudă îndepărtată sau apropiată care a fost victimă a represiunilor politice. Și vorbim nu doar despre deportări, dar represiuni la general – foamete, refugiere, deportare, arestare, teroare și așa mai departe. Nu există persoană care nu a fost afectată în Republica Moldova. Prin urmare, acest atac brutal în privința memoriei noastre colective ar trebui să ne mobilizeze să dăm o ripostă. Și riposta noastră trebuie să se manifeste prin cunoaștere, prin accesul la dosarele de arhive, prin susținerea celor inițiative frumoase, prin instruirea tinerei generații despre cunoașterea istoriei, pentru că fără să cunoaștem istoria, nu avem absolut niciun viitor. Și dacă nu avem exemplu de memorie bună, cum noi, pe viitor, vom putea construi memoriile care le vom transmite copiilor noștri?
— Vă mulțumim.
