Ulciorul democraţiei e plin ochi, dar ce e în el?

Interviu cu Vladimir Afanasiev, jurnalist

Urmărește ZdG în Google News Adaugă ZdG ca sursă preferată

— Aţi activat mulţi ani în calitate de jurnalist. Cum a fost să încerci să spui adevărul în anii Moldovei Sovietice?

— Adevărul nu se putea spune din mai multe considerente. Şi cea mai fariseică formulă în acest sens era că mereu şi pretutindeni se spunea: ”Gazeta este obligată să scrie şi să oglindească necondiţionat adevărul”, numai că acest „adevăr” era insistent inoculat la volante, la întrunirile de toate nivelurile, la cursurile de perfecţionare a măiestriei jurnalistice. În această ordine de idei un cuvânt greu aparţinea LIT-ului, un fel de SIS al zilelor noastre, care, prin „convorbiri colegiale”, încerca, adicătelea, să ferească jurnaliştii de „greşeli” la elucidarea adevărului. Să nu

Deşi mi-am început activitatea de jurnalist îndată după ”dezgheţul hruşciovist”, am avut totuşi de înfruntat anumite neplăceri, bunăoară la traduceri. Să ne amintim că 99,9% din toate materialele jurnaliştii le scriau în limba rusă, apoi se traduceau în română, „moldovenească” pe atunci. Astfel, când a apărut „Doska pociota”, am tradus expresia ca „Panoul de onoare”, iar instructorul-curator m-a chemat şi mi-a întins dicţionarul, citindu-mi: DOSCA – SCÂNDURĂ. Orice critică se cerea coordonată, dar erai liber să critici o persoană dacă aceasta intra în dizgraţia primului-secretar de partid. Totuşi, chiar şi în jurnalism, după cum ne aminteam deseori, am păşit înconjuraţi şi de oameni de omenie, printre care redactorul-şef Nicolae Melnic, poetul Grigore Vieru în cadrul redacţiei raionale de Lipcani, unde în cei mai tineri ani a ucenicit şi Mihai Cimpoi, şi mulţi alţii.

— La Rezina, unde aţi muncit mulţi ani, aţi făcut parte, la un moment dat, din acea nomenclatură. Cum reacţionaţi atunci la libertatea de expresie a jurnaliştilor de la ziarul raional?

— Nu am reprimat criticile jurnalistice. Martori îmi pot fi atât Tudor Iaşcenco, care atunci devenise în locul meu redactor-şef, actualmente fiind director al săptămânalului regional ”Cuvântul” cu sediul la Rezina, dar şi toţi acei trei şefi de secţii, cu care comunicam zilnic, activând în aceeaşi clădire.

— Spuneaţi că aţi beneficiat în tinereţe de îndrumarea unor oameni de bună-credinţă, dar cine a trecut prin şcoala Dvs. de jurnalism în acea perioadă complicată?

— Pe lângă ziarul raional de la Rezina am iniţiat o şcoală a corespondenţilor voluntari. Ne-am dorit să-i aducem mai aproape de ziarul raional, sa-i ajutăm să-şi aleagă subiectele, să le altoim dragostea faţă de cuvântul tipărit. Mai târziu, pentru unii dintre ei am semnat recomandări pentru a se înscrie la facultatea de jurnalism. Cu mândrie netăgăduită, constat că unii dintre acei corespondenţi începători l-au întrecut cu mult pe fostul lor redactor: Vasile Botnaru, şef al biroului din R. Moldova al postului de radio „Europa Liberă”, Valeriu Saharneanu, actualmente parlamentar, Valeriu Volontir, redactor-şef la revista „Noi”, Larisa Cernov (actualmente Silvestru), Claudia Rotaru, Cecilia Dabija (actualmente Melniciuc), Lorina Bălteanu – jurnalişti care au ostenit în presa naţională, la ziare, dar şi la posturile de radio şi televiziune republicane.

— Cum s-a schimbat presa din Moldova după 1989?

— Nu mi-e frică să spun că după căderea URSS presa s-a schimbat radical. Acum, practic, toate procesele redacţionale sunt computerizate, pe când atunci lucram la maşini de dactilografiat mecanice. Revoluţia tehnică a ajuns şi în tipografii. În primul rând, însă, în mass-media au venit mulţi tineri bine instruiţi, cu studii moderne, dar şi cu altă mentalitate. Jurnaliştii au devenit mai îndrăzneţi, dacă vreţi, mai bătăioşi. Dar, vorba vine, deşi presa a devenit radical alta, grozav de încet se mişcă carul adevăratelor schimbări. Înţeleg că acum oponenţii vă dau în judecată. Nu-mi amintesc ca pe vremea redactoriei mele să fi fost trimis în judecată vreun redactor.

— Cum credeţi, de ce schimbările se produc atât de greu în Moldova? De ce, chiar şi după 20 de ani de tranziţie, avem o democraţie atât de şubredă?

— Dacă din 1812, doar cu unele întreruperi, generaţii întregi au fost „şcolite” de una şi aceeaşi ideologie şi dacă mai luăm în calcul cadrele care au pus mâna pe cârma Republicii Moldova după 1989, încetul cu încetul prindem a înţelege de ce „circumferinţa are 380 de grade” şi de ce i se cerea lui Nicolae Dabija să fie concediat autorul cuvintelor „Suntem români şi punctum!”. Să nu ne supărăm, dar, de la 1989 şi până astăzi, au fost şi mai sunt unii lideri care, luând puterea în mâini, n-au ştiut şi nici nu ştiu ce să facă cu ea. Mai pe scurt: fie maşina cât de bună, dar dacă şoferul nu prea are carte, tot o să dea într-un stâlp ori într-o râpă. Relativ la democraţie, mi-aş îngădui să spun că ULCIORUL DEMOCRAŢIEI E PLIN OCHI. Ascult, privesc, citesc şi uneori mă ia groaza, când sub mantia democraţiei se aud cuvinte de prost gust la adresa conducerii de vârf a ţării. E şi mai grav că aceste cuvinte sunt rostite de indivizi cărora consăteanul meu, nenea Gherasim Banaga, le-ar fi zis ”gunoiul satului”. Avem democraţie, dar e timpul să înţelegem că Măria Sa Democraţia nu are nimic în comun cu Dezmăţul. Uneori închid televizorul când văd că se face abuz de libertatea cuvântului, când, sub pretextul discuţiei ”libere”, unii invitaţi, prin comportamentul lor, fac impresia că ar fi drogaţi. Şi ar mai fi bine să conştientizăm că ulciorul democraţiei plin ochi se prea poate să nu meargă prea mult la fântână. Dar asta deja e treaba organelor de drept şi a instituţiilor competente.

— În 20 de ani de independenţă Moldova a tot rămas dependentă de fostul imperiu. De ce se tem mulţi politicieni de Moscova?

— Dependenţa a fost bine gândită şi implementată cu anii. Când pământeanul meu Alexandru Cotruţă, preşedintele Zemstvei Basarabene (1853—1859), pe care Ioan Pelivan l-a numit ”izvor de lumină, înţelepciune şi energie”, i-a reproşat Împăratului Rusiei într-un mod delicat, dar convingător că nu avem nevoie de venetici pentru posturi de conducere şi că ar fi cazul să pregătim cadrele noastre, iar slujba bisericească să se facă în limba băştinaşilor, împăratul promisese aceste schimbări, dar Basarabia a rămas doar cu promisiunile. Mai târziu, în perioada sovietică, fabricile şi uzinele erau proiectate astfel încât procesul de producţie să fie ”o reacţie în lanţ” care să finalizeze în Rusia. Se implementa o ”încrucişare cu republicile surori”, cu o industrie organizată aşa ca în fostele republici sovietice să se producă doar piese separate ale unor produse finalizate în Rusia. Anume din acest motiv după 1989 aproape toată industria s-a dus pe apa sâmbetei, căci uzinele de produs piese separate nu aveau capacitatea de a fi reprofilate rapid sau de a produce lucruri integre pentru piaţa Moldovei independente. La acest capitol avem exemple cu duiumul, pe care armata de ingineri de atunci şi alţi specialişti calificaşi, rămaşi şomeri peste noapte, le cunosc la perfecţie.

De ce se tem oamenii de Moscova? Această întrebare mi-a amintit de un răspuns al lui Nicolae Sulac, dat lui Andrei Strâmbeanu, pe atunci şef al unei secţii la minister.

— Măi Nicolae, şi chiar nu te temi tu de ministrul culturii? îl întrebă Strâmbeanu.

— Mă tem. Dar mă tem nu de ministrul culturii, ci de cultura ministrului, a răspuns Sulac.

Aş putea încheia chiar aici acest răspuns, dar vreau să clarific un lucru. Moscova e un centru de cultură, unde au activat şi activează personalităţi de excepţie, cunoscute şi recunoscute de o lume întreagă, iar alde Onişcenko sunt doar nişte umbre ale cuiva. Şi acei care ne dau jos din tren tot nişte umbre ale cuiva sunt.

— În aprilie 2009 ce credeţi că s-a întâmplat? Ce ar fi trebuit să se întâmple după aceea?

— În prima zi, după câte înţeleg, a fost un protest contra fraudelor electorale. Dar la 7 aprilie, pare-mi-se, cineva a exploatat revolta tinerilor în scopuri meschine. Doar un exemplu, dacă îmi permiteţi. În fosta clădire a Comitetului Central al Partidului Comunist din RSSM, actualmente a Parlamentului, am avut ocazia de sute de ori să urc de la etajul întâi până la etajul şase. Dar dacă cineva m-ar auri ca să arăt cum am putea să ajungem pe acoperiş, pe cuvânt de cinste, aş pierde aurul. De aceea mă întreb: cum de au izbutit tinerii să urce în ritm olimpic pe clădire?

Odată, în tinereţe, mi-am pierdut paşaportul. După câteva drumuri în centrul raional, mi s-a înmânat un nou paşaport, dar am achitat o amendă. În aprilie 2009 a ars Declaraţia de independenţă, altfel spus – PAŞAPORTUL REPUBLCII MOLDOVA. A plătit cineva vreo amendă?! NIMENI! Şi dacă încă nu v-am plictisit cu retorica întrebărilor, aş vrea să ne sfătuim, întrebându-ne iar: gospodarul care nu-şi poate apăra casa ar putea, la o adică, să dirijeze apărarea statului?! M-aţi întrebat ce trebuia să se întâmple după 7 aprilie. Să se caute răspuns la aceste câteva, la prima vedere, naive întrebări. Asta trebuia să se întâmple.

— Migraţia a afectat aproape fiecare familie din Moldova. Şi familia Dvs. este una moldo-europeană. Care sunt părţile bune şi laturile negative ale migraţiei, din experienţa Dvs.?

— Migraţia, ca şi curriculumul şcolar, care pe o bună parte dintre noi ne-a speriat, nu sunt nici fenomene noi, dar nici noţiuni necunoscute. Sunt fenomene fireşti şi, din câte ştiu, multe ţări, dacă nu chiar toate, au trecut prin ele. Partea negativă rezidă în Testul pe care unii nu reuşesc să-l treacă. Este vorba, mai întâi, de ”dorul de nucul de la poartă”, de depăşirea barierei lingvistice şi de răspunsul la întrebarea: „De ce m-aţi dus de lângă voi, / De ce m-aţi dus de-acasă?” (Octavian Goga). Răspunsul se cere de la toţi, inclusiv şi de la cârmuitorii statului. Dar toate relele au şi părţi bune. Părţile bune ţin, întâi de toate, de stima faţă de omul muncitor, de respectarea drepturilor omului. Şi, desigur, fără să ne supărăm, de cultură, spre care suntem datori să tindem.

— V-aţi vizitat copiii şi nepoţii în Italia. Cum se schimbă mentalitatea noastră în aceste vizite?

— Când am vizitat prima dată Roma, m-am ghemuit mai în spatele salonului autobuzului. Fiică-mea îmi arătă un loc mai în faţă, iar eu: „Poate scăpăm mai ieftior”, i-am zis, dându-i de înţeles să facem economie de bilete. Fiica mi-a explicat atunci că ieftineala asta ar putea să ne coste până la 200 de euro. Dacă nu achiţi la timp, achiţi apoi de câteva ori mai scump. Şi aşa înţelegem că avea dreptate humuleşteanul când spunea că frica păzeşte harbujii.

Mentalitatea de fost om sovietic se schimbă acolo radical, de la detalii de comportament până la scopurile mari în viaţă.

Nepoţica mea Ruxanda a absolvit facultatea de economie la Universitatea Bocconi din Milano, una dintre universităţile de top din Europa. Acum îşi face masteratul la aceeaşi universitate. Nepoţelul Răzvan e licean în Italia, practică activ sportul. Ginerele Iurie lucrează în calitate de medic, după ce şi-a continuat studiile în Italia, iar fiică-mea lucrează intr-o instituţie de instruire şi educaţie. Şi-au cumpărat casă, au două automobile. Eu cu jurnalismul meu nu am reuşit să-mi cumpăr măcar o bicicletă. IATĂ ŞI FORMULA MENTALITĂŢII !

— Ce aţi împrumuta din experienţa europeană pentru Moldova?

— Zilele acestea cineva plasase pe Facebook nişte sfaturi pentru fiecare, care mi se pare că ar putea înlocui răspunsul la această întrebare: 1. Nu scuipa în lift. 2. Nu face mizerie pe scară. 3. Nu arunca gunoiul în stradă. 4. Nu lua, nici nu da mită. 5. Nu plăti salariile în plic. 5. Respectă cultura, istoria, neamul şi semenii care te înconjoară şi vei observa cum te vei trezi deodată într-o ţară europeană. Acestea şi încă multe alte reguli, printre care anularea totală a birocraţiei, e cazul să fie împrumutate de urgenţă.

— Ce se mai întâmplă la Rezina, cum o mai duc oamenii pe malul Nistrului?

— Salutând procesul de optimizare a unităţilor de învăţământ, precum şi curajul Maiei Sandu, vreau să amintesc o maximă: SOCOTEALA DE ACASĂ NU ÎNTOTDEAUNA SE POTRIVEŞTE CU CEA DE LA TÂRG. Pe timpul activităţii mele în Rezina era la modă promovarea politicii SATELOR FĂRĂ PERSPECTIVĂ, astfel ştergându-se de pe harta raionului un sat şi două cătune. Cică e în plan şi ”optimizarea” gimnaziului din satul meu de baştină, Mincenii de Jos, care poartă numele lui Alexandru Cotruţă. Dacă se va închide şcoala, această clădire, ca şi moderna casă a mecanizatorilor, va fi târâită prin ogrăzi private. Să dea domnul să nu se întâmple asta! Rezina trăieşte, oamenii uneori, când au chef, mai cântă: ”Mai dă-ne, Doamne, o speranţă!”

— Aveţi o vârstă venerabilă, când priviţi înapoi, ce consideraţi important în viaţa unui om? Care sunt valorile ce dau sens vieţii?

— Tot şi toate sunt importante: copiii, pomii, fântânile. Dar, în concepţia mea, în viaţa unui om nu poate exista ceva mai important decât cinstirea strămoşilor, limbii şi istoriei. Ignorând toate acestea, cu voie sau fără de voie, riscăm, ca în alte vremuri, să ne ”convertim”. E important să îngenunchem în faţa mamelor noastre, pentru că din lacrimile şi cântecul lor de leagăn, sunt convins, s-a născut cuvântul nostru românesc. Alţii pot să-şi imagineze valori poate că, din punctul lor de vedere, mult mai importante, însă mie îmi sunt străine.

— Vă cunoaştem ca pe un cititor fidel al ZdG. Dacă aţi face parte din echipa noastră, ce aţi schimba, ce aţi îmbunătăţi în acest ziar?

— Dacă şi pe Soare cineva a descoperit pete, de ce, la o adică, nu ar putea avea poticniri şi săptămânalul nostru? Citesc aproape toată presa şi mă bucur că aveţi o FAŢĂ fără asemănare, o ŢINUTĂ care Vă aparţine, sunteţi bătăioşi şi curajoşi. Dar să nu vă supăraţi, aveţi, pare-mi-se, un neajuns: de ce faceţi publicitate luărilor obraznice de cuvânt ale unor parlamentari? Din păcate, purtările urâte ale unor parlamentari şi consilieri devin o ”modă”, iar presa, radioul, televiziunile le propagă prostiile. Aţi văzut vreodată ca gazeta „Comunist” să publice nişte luări de cuvânt ale deputaţilor din coaliţia de guvernare?

Relativ nu demult aţi publicat un material factologic despre avantajele integrării noastre în Uniunea Europeană. Sincer să vă spun, aţi descoperit o nouă formulă de combatere a răuvoitorilor Integrării noastre în UE. Continuaţi acest bun început!

— Cum trăieşte astăzi un pensionar în Moldova?

— Câteodată, da, viaţa noastră, a pensionarilor, e foarte monotonă. Dar, în genere, nu prea am când mă plictisi. Pe lângă acele 9 plachete de versuri şi publicistică documentară, de Paştele Blajinilor le-am dat drept pomană consătenilor mei monografia ”MINCENI – CETATEA SUFLETULUI NOSTRU”, la care am ostenit împreună cu academicianul Veaceslav Afanasiev şi cu doctorul în istorie Dinu Poştarencu. Acum colectez material pentru o monografie analogă despre Mincenii de Sus – satul mamei mele, al bunicilor mei, al socrilor şi al prietenilor din copilărie, cu care suntem în bune relaţii chiar şi acum, la bătrâneţe.

— Vin sărbătorile de iarnă. Ce credeţi că trebuie să le aducă Moş Crăciun membrilor Parlamentului, Guvernului, partidelor politice?

— Pentru reprezentanţii opoziţiei cred că cel mai potrivit cadou ar fi un DEX, ca să se dezmeticească, în sfârşit, care este rolul opoziţiei. Haideţi să ne amintim: oponentul tezelor de diplomă tot bătea toba, ori, într-o formă constructivă, ne explica cum să îmbunătăţim teza. Tuturor, însă, o să-l rog pe Moş Crăciun să le aducă OLECUŢĂ de modestie, disciplină cetăţenească şi vrere nestrămutată de a munci pentru integrarea în Uniunea Europeană.

— Dar cetăţenilor ce să le aducă Moşul?

— Fericire! Multă-multă fericire! Deoarece omul poate fi fericit numai atunci când are de toate.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Alina Radu